Fluiditate stilistică

Poeta Ana Pop Sîrbu se baricadează între coperțile ultimei cărți de poezie, ediție bilingvă, Sunet în Re minor/ D minor sound, publicate, în 2017, la Editura David Press Print din Timișoara. Poezia de acum e ca o fortăreață bine păzită de hermeneuți și de traducători. Volumul se deschide cu prefața consistentă, de 25 de pagini, Lirism acustic. Cutii de rezonanță po(i)etică/ Acoustic lyricism. Boxes of po(i)etic resonance, semnată de cercetătorul și criticul literar Florin-Corneliu Popovici. Textul poetic se închide, în chip simetric, păstrând proporțiile, cu o postfață generoasă, Tălmăcirea muzicii clasice. O cheie evazivă/ Glossing Classical Music. An elusive scale, semnată de Aba-Carina Pârlog și centrată pe dificultățile ori revelațiile actului traductiv. Aba-Carina Pârlog semnează, de altfel, traducerea întregului volum. Un efort considerabil, dacă ținem cont de faptul că este vorba despre poezie, mult mai dificil de tradus decât proza.

Aparatura necesară pentru interpretarea poemelor este acolo, în carte. Organizarea tonală în Re minor pare să fie cheia descifrării pertinente. Personal, prefer ca volumele de poezie să respire singure, să nu fie încorsetate, să nu fie tributare unei formule de interpretare. Cele 50 de poeme, traduse în engleză, parcurg un traseu cu care Ana Pop Sîrbu ne-a obișnuit. De la pastel la viziune, de la natură moartă la descripție punctuală, de la reverie la poemul uitat, suntem martori ai unei stilistici a fluidității, a unui stil fluid, care se încăpățânează să îmbrace, aleatoriu, formele imprecise, șovăielnice, ale temporalității. Poeta fără odihnă, cum îmi place să o numesc pe Ana Pop Sîrbu, practică o stilistică a disipării în exasperanta transparență a vieții. Poate că suflul acesta prelungit în turbulențe imagistice trădează o labilitate în a gestiona realitatea. O poezie, până la un punct, barocă, cu variate proiecții ale unui trecut încă neasimilat. Ca niște diapozitive, imaginile suprapuse, ivite din pliurile memoriei afective, se instalează în pagină.

Poemele stau întoarse, mai întotdeauna, cu fața spre trecut, respingând, ca neofertante, impulsurile prezentului: Ziua de ieri; ”Vremea de-atunci,” (p. 60); ”(…) Trecutul era/ Orb, cum timpul/ Ridica din umeri, a joacă.” (p. 63); ”Insecta aceea s-a uscat/ Pe trecutul meu.” (p. 84); ”(…) dacă cineva știe/ Să închidă și să deschidă trecutul” (p. 132). Verbele sunt când la timpul prezent, când la timpul trecut, într-o alternanță tranșantă, fără rest: ”Ca ziua de ieri,/ Ca ziua de mâine…” (p. 100); ”Între ziua de ieri/ Și ziua de mâine.” (p. 156). Dacă ar fi să le încadrăm în tonalități și subspecii ale genurilor subordonate muzicii baroce, cu care versul pare că rezonează cel mai bine, am observa că se instaurează lesne în text voci suprapuse, o multitudine de instrumente ale afectului: patimi, cantate, monodii, fugi, suite, sonate, fantezii, toccate, preludii.

Unul dintre cele mai frumoase poeme, Peisaj interior, preia bemolii și diezii metaforei de dincolo de muzica lui Bach. Concentrarea în silueta cuvintelor e maximă, poemul, departe de-a se risipi în volute și artificii compoziționale, se strânge-n sine, ca fătul în burta mamei, tragic și insinuant: ”Strig/ Despre ce vrei/ Să auzi./ Felinele torc./ Între paranteze/ Se aude sfârșitul./ Ne lipim urechea/ Să auzim/ Numai ce vrem./ Bach,/ În lemnul de casă./ Sufletul tău/ Cum ține camera/ Între cei patru pereți.” (p. 66).

Dar, fără a mă situa la polul opus față de ceilalți receptori, mai mult decât muzicală, poezia de acum îmi pare una a temporalității nedefinite, în care încap, ca-ntr-o vitrină etajată, sinestezii de tot felul. Termenul fluiditate, propriu poeziei, muzicii, picturii, înțeles ca o calitate a unei expresii cu armonii subtile sau a unei plasticități cu nuanțe delicate, topite unele într-altele, până la uitarea contururilor prime, devine blazon, figură a identificării unei poetici neuzuale. Pe de altă parte, în alt unghi semantic, fluiditate, raportat la poezia Anei Pop Sîrbu, sugerează caracterul a ceea ce scapă simțurilor, formelor, din cauza unei instabilități funciare, asumate. Mereu în căutare de echilibru, poezia își răstoarnă sensurile captive-n cuvinte, ca piesele pe-o masă de șah, răsunător. Asemenea cititorului intrigat, ”Vezi cum înflorește matern/ Și răcoros timpul poeziei./ Nu întrebi pe nimeni nimic./ Nici nu ți-ar răspunde.” (p. 118).

Sunet în Re minor promovează o poezie manieristă, repetitivă, corespondent al ecoului de dincolo de fire. Autoarea amintește de Tintoretto, la un moment dat, de pânzele acestui pictor manierist venețian. În poemul Brusc, îți însușești alte înstrăinări, sub pretextul contemplării dintr-un muzeu nenumit, manierismul e clamat: ”Pășești prin chipul întunecat/ Al manierismului,/ Să cauți sensul în artă,/ Mișcarea lui confuză./ Te izbește bogăția din Sala Dogilor./ Te întorci și aștepți mereu/ Să se ivească o altă manieră/ De a fi pe lume. Pe umeri,/ Porți firmanul epocii.” (p. 70-71). Originea Căii Luminii e pretext, punctul de plecare în definirea propriei poetici. În Fluiditate, lumina coboară pe trup și obiecte, se insinuează-n profil matern și dispare-n vâltoare de sens, în neant, asigurând, prin fire imperceptibile, conectarea la divin: ”Lumina pândea prin fereastră/ Praful de pe fața străină./ Aluneca pe mâinile ei,/ Se așeza pe oglindă,/ Făcând-o și mai fluidă.// (…)// Aceeași lumină/ Pe piatra albă,/ Leneșă,/ Împingând nevăzutul/ Treaptă cu treaptă.” (p. 74).

Ana Pop Sîrbu transformă în poezie viața, cu incongruențele ei, cu tablourile neretușate, cu nostalgiile neconsumate, cu incisivitatea amorțită, cu rugăciunea legată fedeleș la încheietura inimii. În absența mamei, figură tutelară, invocată mereu, singurătatea devine laitmotiv. Tânjește după dojană, sfat și privire critică. Există, în aceste poeme manieriste, disipate, baroce, acea undă de suprarealism (vezi Viziune 1, 2) care le scoate din comun. De ce poezie barocă? Pentru că există opulență imagistică și un stil fantezist, de năstrușnică, dezinhibată, participare la viață. Ca la Dimitrie Stelaru, aceeași tehnică a rostogolirii în abstract a sensurilor. O glisare poetică inedită, spre un centru interior puternic fragilizat.

Obișnuită a defini poezia, de fiecare dată altfel, în funcție de frecvențele axului temporal, poeta trăiește suspendată între vis scurtcircuitat și frânturi de realitate. Când pânză de păianjen, când picătură, când așchie, poezia suferă efectul metamorfozei, într-un pseudo-pastel: ”Poezia e o pânză de păianjen./ (…)/ Poezia e o picătură uriașă/ Ce rătăcește prin tine,/ Ca o așchie grea.” (Înserare (2), p. 114). În alt poem, poezia ia forma unei camere fragile: ”Din când în când ating poezia,/ Această cameră fragilă,/ Cu silabe de vânt,/ Unde intră oricine/ Și de unde iese oricine.” (Viziune (2), p. 124). Această pluralitate de realități cu care e asociată poezia dovedește o situare a sensului în balans, pe muchie, în echilibru precar. Cititorului îi revine misiunea, deloc facilă, de a aduna fragmentele unui semantism neomogen și de a le încerca la ușile unei analize care să nu știrbească nimic din frumusețea genuină a versului Anei Pop Sîrbu.

Gramatica amintirii, din care nu-s excluse sentimentele covârșitoare, la întâlnirea cu limitele, se ordonează tot în logica acelei fluidități stilistice, pomenite mai sus. Generații și Pe dealuri înspicate par emblematice pentru această modalitate de a scoate în exergă, cu o peniță trecută prin sentimentul de dor, figura tatălui și a fratelui Dorel. Gramatica amintirii activează ”firicele de suflet”, inima, sângele, pulsul, ochii, degetele, pieptul, obrajii, toate însemnele trupești care disting ființa de neființă, viața de moarte. Dintre toate, inima pare să dețină supremația, în acest carusel al trupului care vibrează plenar, în spirit animist, la stimulii auditivi, cromatici, tactili, olfactivi, ai naturii, ai vieții. Inima se instaurează, astfel, ca organ anatomic indispensabil în rosturile poeziei sinestezice, perfect conectat la fluiditatea unui discurs prin care curg continuu sângele, cerneala: ”Din când în când,/ Îți auzi propriile cuvinte/ Cum se poticnesc,/ înecându-ți mecanic/ Inima…” (p. 71); ”Ploaia întoarce foile/ Pe inima de nisip/ A celui ce nu mai e.” (p. 76); ”Viața repetă semne./ Drumul continuă./ Literele îi zgârie inima.” (p. 80); ”Despărțit de prezent,/ Împărțit între inimi/ Și trunchiul de suflet.” (p. 98); ”Simt inima cum a crescut,/ Cum pulsul e sora/ Celeilalte inimi./ (…)/ Alături, poza familiei./ E o inimă de copil.” (p. 106); ”Inima mea adulmecă mijlocul/ Frazei…” (p. 116); ”Trebuie să mai știm ce e amnezia,/ O altă gramatică a inimii.” (p. 136).

Fata cu fluturi e un poem al inimii, dacă putem să-l numim astfel. O rotire-metaforă în jurul ideii de vitalitate, o tresărire în fața frumuseții neînregimentabile, în fața efemerității, o perplexitate, o evanescență: ”Venise./ Avea fluturi/ Pe umeri, pe piept./ Inima-i era un drum strâmt./ Se lipea tot mai tare de ea./ Până la tivul rochiei ajungea./ Ca o roată dințată era./ O dimineață neagră era./ Dar inima-n aer se pierdea./ Și mai tare se pierdea./ Neînțelegând ce vrei tu/ Ce vrea ea…” (p. 90).

Volumul se încheie cu o imagine definitorie pentru întreg semantismul acestei cărți, un alt fel de semn al legăturii neșterse, fluide, între lumea de aici și cea de dincolo: ”Un busuioc legat/ La ușa casei…” (p. 162). Plantă cu virtuți magice, care păzește de rele, la români, dar și la alte popoare, folosită în ritualurile bisericești ortodoxe, busuiocul cu miros pregnant și puteri tămăduitoare impresionante, atârnat la ușa larg deschisă a poeziei, percepute ca o casă ”cu silabe de vânt”, conferă o notă de sacru, de mister, versurilor Anei Pop Sîrbu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *