Aventurierii X

mini-roman în foileton

Plecând pe la amiazã de la editurã, Claudiu Van se abãtu din nou în parcul peste care ningea cu fulgi din ce în ce mai mari. Pomii se-acoperiserã de vãluri, pe-alei zãpada scânteia imaculat, iar apa lacului se argintase. Cu ochii rãtãcind prin alb, ca-n faţa unei cãrţi nescrise, el încercã sã se adune. Îl ispitea o nouã întrebare: dac-ar fi fost el însuşi creator, anume cum şi despre ce-ar fi vrut sã scrie? S-ar fi putut oare imagina în ipostaza eroinei, pentru a cerceta spirala despãrţirii? Era-nclinat sã nege ipoteza. Totuşi îl fascina pânã la subjugare confesiunea, din care, pentru prima oarã, n-ar fi modificat niciun cuvânt. Nu pentru cã dãduse în sfârşit peste formula idealã, ci fiindcã textul i se potrivea, mulându-se perfect pe fiinţa lui. Şi în acelaşi timp, avea impresia cã nu el era cel ce parcurgea jurnalul, ci manuscrisul îl citea, scoţându-i la luminã trãiri neexplorate.
─ Vãd c-a-nceput sã-ţi placã lacul meu, îl deşteptã atunci din reverie glasul deja atât de familiar.
Era-mbrãcatã într-o hainã lungã, neagrã, avea la gât fularul roşu şi îşi strânsese pãrul sub o şapcã asortatã la culoare. Îl privea lung, prin dansul fulgilor din aer, şi nu zâmbea ca mai-nainte, dar frumuseţea ei tãia în carne vie.
─ Sã ştii cã nu te cãutam, ţinu Claudiu Van sã-i precizeze, luând-o agale pe alee.
Ea-l însoţi tãcutã, sub arborii pe care neaua îi fãcea angelici. Câteva lebede alunecau pe undele bãtute de ninsoare.
─ Eu te-am chemat în gând, spuse grav Flavia. Aveam nevoie de un sfat.
El clãtinã din cap, surprins.
─ Mi-e dor de libertate, şopti fata, şi când ţi-am dat caietul meu în grijã, credeam cã am sã scap de tot ce-am scris. Însã n-a mers. Atunci mi-am zis cã dacã-mi lansez textul pe piaţã ca ficţiune, am sã mã detaşez de el. Dar azi am alte dubii…
─ Socot cã libertatea e o scarã, rosti el încurajator, încetinindu-şi paşii. Deja punând în scris o experienţã, ai izbutit sã sui, sã-ţi iei distanţã; când mi-ai încredinţat jurnalul, te-ai mai îndepãrtat c-o treaptã, dorind sã îţi priveşti mãrturisirea prin ochii altcuiva, iar dacã te gândeşti s-o publici, te afli într-un punct şi mai înalt, de unde manuscrisul pare-un teren de joc, un mijloc de seducţie. De-aceea eu când te citesc, rãmân captiv şi totuşi evadez în stãri necunoscute mie. Lectura-i o robie care dezmãrgineşte.
─ De-ar fi adevãrat ce-afirmi aşa poetic, cumpãni Flavia, atunci m-aş lecui pânã la urmã.
─ Şi ştii ce-ai vrea sã faci liberã fiind, la capãt? o provocã în continuare.
─ Desigur mi-aş crea o nouã dependenţã, surâse, luminatã la obraz.
─ Mi-ar plãcea mult sã te-aud cântând la flaut. Când vei avea concertul urmãtor?
Flavia pufni în râs.
─ Nu eu sunt muzicianã, ci personajul meu. N-ar trebui sã ne confunzi. Eu sunt sufleorã la un teatru, nimic mai mult. Am totuşi o pasiune pentru istoria artei.
Claudiu Van îmãrmuri.
─ Existã un echivalent real pentru Mihnea Fardopol? o întrebã dupã ce-şi reveni din uluire.
─ E la acelaşi teatru, figurant, rãspunse fata sec.
El se uitã la ea şi mai perplex.
─ Iar aşa-zisa Nadia e machieuzã.
─ E-ngrozitor ce spui! se revoltã Claudiu Van.
─ Adevãratã e doar drama despãrţirii…
El se întoarse palid sã-i cerceteze chipul, dar frumuseţea îi pãru deodatã stinsã. Flavia însã îl luã de umeri şi, scuturându-l ca sã-şi vinã-n fire, se strãdui sã-l consoleze:
─ Nu sunt decât Cenuşãreasa, care atunci când scrie se-mbracã în prinţesã.

(va urma)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *