Am rămas ca trăsnit şi n-am ştiut ce să mai fac. În ziua aceea, după ce m-am întors înapoi la spital, nu m-am apucat imediat de spălat şi sterilizat, am luat o gresie şi mai întâi am pilit toate cârligele din capetele acelor, apoi le-am ascuţit din nou şi numai după aceea le-am spălat şi sterilizat. Dar acele erau vechi şi fuseseră folosite ani de zile, metalul nu mai ţinea nici el şi, după ce le-am pilit, le-am mai folosit de două, trei ori şi iar au făcut cârlige la vârf. Pilitul acelor de seringă devenise astfel o îndeletnicire obişnuită şi vedeam că pe zi ce trecea acele se făceau tot mai scurte. În vara aceea, m-am întors acasă după lăsarea întunericului şi, pentru că stăteam mult cu mâinile în apă şi pileam acele pe gresie, aveam mâinile pline de băşici.
De câte ori îmi amintesc toate acestea, mă simt vinovat, pentru că abia când copiii au început să plângă în hohote mi-am dat seama cât de mult sufereau muncitorii. De ce n-am putut să înţeleg suferinţa muncitorilor înainte să văd copiii plângând? Dacă înainte să le fac vaccin mi-aş fi înfipt mie în braţ un ac cu vârful îndoit şi l-aş fi scos cu o bucăţică din propria-mi carne sângerândă, aş fi înţeles ce însemna durerea, înaintea plânsetelor copiilor sau a icnetelor muncitorilor.
Sentimentul mi-a rămas întipărit în minte şi m-a urmărit continuu de-a lungul anilor în care am scris. Numai în momentul în care durerea altcuiva a devenit propria mea durere am înţeles cu adevă rat ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă să scrii. Mă gân desc că, în afară de durere, nimic altceva din lumea aceasta nu-i poate face pe oameni să comunice mai uşor, pentru că legătura pe care o naşte durerea izvorăşte din cel mai intim loc din inima omului. De aceea am scris în această carte despre vremurile dureroase ale Chinei şi despre propria mea durere, pentru că durerea Chinei este durerea mea.
Homer, poetul orb din Grecia antică, spunea: „Zeii aşa le ursiră cândva muritorilor, bieţii / Traiu-n mâhnire să-şi ducă, iar ei grijă n-au de nimica!“La câteva sute de ani după el, marele gânditor chinez Mencius spunea: „Durerea şi necazul ne ţin în viaţă, tihna şi plăcerea ne duc la pieire.“ Homer a împrumutat felul de a fi al zeilor care se află deasupra tuturor şi a descris din perspectiva naratorului omniscient necazurile lumii şi nefericirea oamenilor. Mencius s-a folosit de experienţa de viaţă pentru a arăta că suferinţa îl poate face pe om să supravieţuiască, în vreme ce confortul şi plăcerea îl pot duce la pieire. Homer şi Mencius au trăit în perioade diferite şi au avut puncte de plecare diferite, dar atitu dinea pozitivă şi optimismul de care dau amândoi dovadă ne fac să-i punem laolaltă când vorbim despre necazurile şi durerile noastre de astăzi.
Cu mult timp în urmă, Dante a scris un vers atât de simplu: „Precum săgeata care-n ţintă ştie să ajungă-n timp ce coarda mai vibrează.“ Inversând cauza şi efectul ne-a făcut să simţim viteza săgeţii. La fel par a fi şi schimbările rapide din societatea chineză a ultimilor 30 de ani – un tip de dezvoltare în care cauzele şi efectele au fost date peste cap. Aproape în fiecare zi ne confruntăm cu efectele, dar de foarte puţine ori încercăm să înţelegem cauzele care au generat aceste efecte. Rezultatul este că tensiunile şi problemele sociale care ne-au năpădit ca buruienile au fost acoperite de sentimentul de optimism generat de dezvoltarea economică rapidă. Ce vreau eu să fac este să parcurg drumul invers, să pornesc de la rezultatele aparent glorioase şi să caut cauzele oropsirii şi ale durerii de care vorbeau Homer şi Mencius.
* Yu Hua -China în zece cuvinte
Humanitas 2018, Colecția Istorie
Traducere şi note de Mugur Zlotea
