Prima slujbă am avut-o în 1978: dentist într-un orăşel din sudul Chinei. Pentru că eram cel mai tânăr din spital, pe lângă extracţii mai aveam de făcut şi altele, adică, în fiecare vară, îmi puneam pe cap pălăria de paie, îmi luam în spate trusa medicală şi mă duceam din fabrică-n fabrică şi din grădiniţă-n grădiniţă să le fac vaccin muncitorilor şi copiilor.
O fi fost China pe vremea lui Mao Zedong săracă, dar reuşise să aibă un sistem de sănătate public bine pus la punct, prin care toţi cetăţenii erau vaccinaţi gratuit împotriva diverselor boli. Asta era sarcina mea. Pe atunci nu existau ace sau seringi de unică folosinţă, şi din cauza lipsurilor trebuia să le refolosim pe cele pe care le aveam. Metodele de sterilizare erau rudimentare – luam acele şi seringile folosite şi le spălam cu apă, apoi le înfăşuram una câte una în pânză, le puneam în câteva cutii din aluminiu pe care le băgam într-o oală mare în care turnam apă şi pe care o aşezam pe o sobă cu cărbuni şi le fierbeam în aburi timp de două ore, aşa cum faci cu pâinicile din făină de orez.
De la atâta folosire, aproape toate acele aveau vârful îndoit ca un cârlig, aşa că, după ce-l înfigeai în braţ să faci un vaccin, îl scoteai cu o bucăţică de carne. În prima zi în care m-am dus să fac vaccinuri, am mers mai întâi la o fabrică, unde muncitorii s-au pus la rând cu mânecile suflecate şi veneau unul câte unul cu braţul întins să-i înţep, lăsând de fiecare dată câte un grăunte de carne în ac. Muncitorii suportau durerea strângând din dinţi, cel mult icneau o dată sau de două ori. Nu-mi păsa de durerea lor. Toate acele erau îndoite la vârf şi aşa fuseseră şi până atunci, aşa că muncitorii se obişnuiseră deja, că erau vaccinaţi în fiecare an. Dar a doua zi m-am dus la grădiniţă, unde altfel au stat lucrurile – toţi copiii au început să plângă pentru că aveau pielea fragedă şi grăuntele de carne rămas în cârligul din vârful acului era mai mare decât al muncitorilor şi le curgea şi mai mult sânge. Imaginea îmi este încă vie în minte: toţi copiii plângeau în hohote, iar cei care încă nu fuseseră vaccinaţi plângeau mai tare decât cei vaccinaţi. M-am gândit atunci că pentru un copil imaginea suferinţei este mai dureroasă decât durerea fizică, pentru că teama de durere e mult mai îngrozitoare decât durerea însăşi.
* Yu Hua -China în zece cuvinte
Humanitas 2018, Colecția Istorie
Traducere şi note de Mugur Zlotea
