În căutarea Persefonei: Scrisori către Monica (1)

Apariția primului volum dintr-o viitoare trilogie epistolară, cuprinzând o selecție din scrisorile inedite ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa, Monica Lovinescu, ne dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a celei ce a devenit, la Radio Europa Liberă, vocea speranței celor aflați dincolo de perdeaua de plumb a comunismului. Din studiul introductiv al Scrisorilor către Monica: 1947-1951 (vol. 1) reiese o cifră impresionantă: 2.500 de scrisori și cărți poștale, trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei sale între anii 1947 și 1958, s-au descoperit în arhiva familiei Lovinescu-Ierunca. Reversul medaliei se arată însă sumbru, căci cele treisprezece caiete cu originalele scrisorilor de răspuns ale Monicăi au fost distruse prin ardere de anchetatorul mamei sale, păstrându-se astăzi doar fotocopiile. Minuțioasele note de subsol redau pasaje din confesiunile Monicăi Lovinescu, îndeosebi din La apa Vavilonului. Multiple fațete ale acelorași contexte se întretaie memorialistic, contribuind la cumularea surselor și la eclerarea unor realități din mai multe unghiuri în jocul de oglinzi al confruntării cu trecutul.

Datorită notațiilor zilnice, pe măsură ce pătrundem în intimitatea gândurilor mamei, scrisorile capătă consistența unui jurnal. Monica observă cum verva de la începuturi, de după plecarea sa la Paris, crește asemenea unui fluviu romanesc. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu devine, involuntar, o scriitoare ce-și regăsește, prin cuvânt, forța de a rezista în vremuri de apăsătoare tăcere. Scrisorile recompun un roman al iubirii materne, a cărui eroină e Mouette – așa cum i se adresează fiicei în clipele de infinită tandrețe -, dar și un roman al părăsirii, al disperării, al tristeții. Multe pagini poartă urma lacrimilor strivite sub fibra rugoasă a sugativei. Încercările prin care trece au rezonanța unui calvar matern. Rândurile consemnate atent sunt strigăte de duioșie ori de neputință și revoltă, după cum dictează capricioasele fandări ale unei istorii necruțătoare. Mesajele recuperează, în adâncimile lor simbolice, sensul unei căutări epistolare a fiicei pierdute. Mitul zeiței Demeter, aflată în căutarea fiicei sale, Cora-Persefona, trebuie recitit în oglinda violent desacralizantă a prezentului. Mama creează o mitologie proprie în jurul Monicăi, un mit viu, consumat în neașteptate semne inaugurale. În scrisori se strecoară adesea cuvinte profetice ori contururi delicate, a căror concretețe topește distanța copleșitoare dintre București și Paris: un ghiocel, o ramură de vâsc. Nu întâmplător, un cuvânt cu o frecvență neobișnuită este inimă, iar pulsul său se animă în cadența numelor în jurul cărora se rostuiește mirajul evocator. Monica devine, cel mai adesea, Mouette, pescărușul pierdut dincolo de torturantele întinderi ale depărtărilor. Alteori irumpe din amintirile copilăriei sale drept Mica ori ,,mica mea prietenă mică”, în timp ce mama se semnează Mamie, Mamina sau Ly, ultimul nume reprezentând un dublu imaginar al reflectării la persoana a III-a.

În primii ani, Mamina îi scrie Monicăi la vechiul birou al lui Eugen Lovinescu, iar sunetul pendulului străpunge cu arcuiri solemne canavaua epistolară precum o inimă a casei pecetluită în hârtia scrisorilor. Întreaga locuință se metamorfozează într-un altar al așteptării. Toamnă de toamnă, crizantemele invadează masa din mijlocul camerei. Atmosfera reconstituită are ceva din evanescența vizuală a pânzelor impresioniste. Deși totul arată schimbat în vechiul interior al Monicăi, scrisorile ei de la Paris produc un efect miraculos, scurtcircuitează terna realitate precum firul de aur al Ariadnei, lăsând o urmă luminoasă înșiruită în labirint. Cuvintele transmise capătă formă și consistență, impresionează prin materialitatea lor, iar așteptarea prelungită și premeditată, înainte de lectura ritualică, dă o savoare aparte clipei. Nu se oprește la stadiul unei simple lecturi, ci provoacă trăiri mult mai adânci, metafizice, o uniune aproape mistică prin forța cuvintelor. Mama intuiește talentul literar al Monicăi și o încurajează: ,,E delicioasă scrisoarea ta, micul meu vârtej!” Totuși, cel mai puternic îndemn este ca fiica sa să trăiască frumos, sub semnul valorilor unei nobile moșteniri a spiritului: ,,Aibi curaj, orice s’ar întâmpla; fii dreaptă, cinstită, mândră; toată puterea ta e în atitudinea ta de până acum.” Își proiectează în imaginar cotidianul fiicei, participând de departe la viața Parisului, alături de chipuri fantasmatice ce-i hașurează amintirile: Georges Rosetti, Constantin Grigorescu, profesorul Basil Munteanu, familia Delavrancea de la Paris (celebrele surori Cella, Pica și Riri). Presimte însă că libertatea Monicăi e o himeră atâta timp cât ea însăși, mama, rămâne ostatică între granițele unui lagăr totalitar în continuă expansiune.

Datele, consemnate cu rigurozitate, reprezintă tot atâtea semne fixe în organizarea acestui neobișnuit desant confesiv, strunind în tonalități distincte timpul capricios. Măcar pentru suplețea cronologiei intrinseci a întregii cascade de mesaje, trebuie să amintim că prima scrisoare datează din 9 și 10 septembrie 1947, imediat după plecarea Monicăi la Paris cu o bursă doctorală acordată pe o perioadă doi ani. Doar timpul scrisorilor pare să mai guverneze ritmul existenței. Discontinuu, în așteptarea scrisorilor de răspuns, care se lasă îndelung așteptate de cele mai multe ori, prezentul mamei se înstrăinează de cel al fiicei. Ziua plecării se multiplică la nesfârșit, ca o obsesie ce concentrează în sine nefericirea în stare pură, nediluată. Doar gândul revederii mai înmoaie la început suferința, iar zilele sunt numărate într-o notă de speranță nedisimulată. Textele mai lungi sunt expediate de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu printr-un curier confidențial, calea salvatoare menită să ocolească rutina verificărilor și interceptărilor impuse de noul sistem represiv ancorat la București încă din toamna lui 1944. Pe măsură ce formele de supraveghere se înăspresc, scrisorile ajung tot mai dificil la destinatar ori nu mai ajung deloc. Prevăzătoare, cele două interlocutoare își elaboraseră încă dinaintea plecării un limbaj codificat, abscons, un vocabular conspirativ ale cărui semne trebuiau să supraviețuiască cu orice preț, să-și hipertrofieze sensurile posibile. Probabil că, mai târziu, romanul Cuvântul din cuvinte s-a născut tocmai din această obsesie a Monicăi Lovinescu.

La început, Mamina își consolează singurătatea prin prezența prietenelor Monicăi și a lui Dan Brătianu, unul dintre apropiații săi de încredere. De altfel, rândurile lui Dan îmbogățesc adesea epistolarul prin stilul său lapidar și zvâcnit, cu o perspectivă ce întretaie consemnările mamei. În relatările despre vizitele sale bucureștene, ea construiește cadrele cu voluptatea detaliului, asemenea unui scenograf talentat, alegând o recuzită suspendată între trecut și prezent, între grandoare și decădere, între rafinament boieresc și austeritatea noilor vremuri. Lumea veche mai supraviețuiește prin ultimii săi mesageri, protagoniști pe o imensă scenă a vieților pierdute. Păstrează ritualurile, rafinamentul, etalează arta conversației, se prind cu disperare de orice îi mai leagă de vechea lor existență întemeiată pe alte rosturi. Până și aici, mama ar prefera să rămână un simplu spectator al propriei vieți, dar capriciile clepsidrei răsturnate o silesc să iasă sub luminile rampei și să-și asume rolul principal în tragedia ce-o înconjoară. Frisonul interior alternează cu perioade de acalmie, jalonând între senzația de frig, lumina cernută prin perdeaua solară, asalturile tânguitoare ale singurătății, ritmul efervescent al vizitelor primite, spleen-ul baudelairian.

În alte pasaje, în lungile expediții la Mangalia, sub soarele toamnei, pictează din cuvinte superbe peisaje marine scăldate în desfătări melancolice. Detaliile au rolul unui panaceu salvator ce dizolvă timpul așteptării prin intensitatea trăirii. Portretele ridicate din tușe fine, cu o eleganță descriptivă ce depășește pragul unor simple eboșe conjuncturale, îi oferă Monicăi lumea în care ea ar mai fi putut să trăiască dacă alegerea i-ar fi fost o expresie a libertății. Regăsim chipul Mariei Botta, o caldă prezență în evocările mamei și ale fiicei, visceral anticomunistă, acceptând cu greu să joace în noile roluri ce desfigurează universul teatral românesc. Camil Petrescu, în schimb, nu se bucură de aceeași întâmpinare. Omul nou pe care-l întrupează, bântuit de duhul frânt al vanității. coboară decepționant de pe soclul interbelic.

Odată cu trecerea lunilor, apoi a anilor, despărțirea devine tot mai greu de suportat. În formele acute, se manifestă depresia, pe care mama încearcă s-o amorțească prin abandonul total în muncile cotidiene de Sisif contemporan. Dorul răzbate cu sonorități oscilante, între duioșie și cruzime. O rochie a Monicăi anulează, metonimic, distanța. Uneori, o suită de senzații invadează nucleul dur din miezul unui vârtej afectiv ce spulberă totul în calea sa; alteori, dimpotrivă, se simte închisă într-un con de irealitate, neplauzibil. Pentru Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, scrisul înseamnă viața însăși, reprezintă acea punte nevăzută dintre cele două lumi. Amenințarea supremă, paralizantă, ar fi întreruperea bruscă a oricăror forme de comunicare.

Încurajările mamei se vor pigmenta tot mai mult cu avertismente, pe măsură ce conștientizează declinul ireversibil al țării spre zona de influență sovietică. Atmosfera devine sufocantă, se îneacă într-un delir al delațiunilor și ședințelor de autocritică. Înțelege foarte curând că nu mai există cale de întoarcere după instaurarea definitivă a noului regim politic în România. Comunismul în expansiune este strigoiul care bântuie Europa mai degrabă în fricile exilaților decât în cele ale occidentalilor. Fără a intui la început adevărata monstruozitate a sistemului și a ideologiei sale, se simte tot mai mult prinsă într-o capcană. Supraviețuiește prin disimulare, iar antifrazele ocupă locul discursului convențional. Celebra expresie ,,Tout va très bien, madame la Marquise” e doar un exemplu din acest cod cu alonjă subversivă. În textele trimise prin curieri de mare încredere, face strategii pentru viitor, o îndeamnă pe Monica să disimuleze, să se protejeze, tot așa cum ea însăși va juca un teatru al disperării. Amenințarea insidioasă și devoratoare se exacerbează sub spectrul urmăririi continue.

Sensibilitatea accentuată a mamei resimte funesta tranziție ca pe o certitudine insuportabilă, relatându-i Monicăi despre declinul vechii școli (ce devine un imens front propagandistic) și al teatrului, despre frigul din locuință – o metaforă a înghețului ideologic -, despre lipsa alimentelor și raționalizarea generală. Reflecțiile economice invadează contemplația. Zilele se epuizează într-o năucitoare activitate la școală ori la Institutul Francez. Apar figuri noi în lumea atât de familiară altădată. Până și proximitatea locuinței îi este maculata, violentată, iar cercul se strânge tot mai mult, cu apăsarea unei menghine, prefigurând viitoarea diminuare drastică a propriului spațiu locativ din fostul apartament al lui Eugen Lovinescu. În momentele cele mai dificile, scrisul devine fragmentat, sfâșiat. Îi interzice Monicăi să se întoarcă în țară, oricât de duios ar suna cântecele de sirenă ale agenților sistemului. Spaima despărțirii definitive le conferă noblețea unor protagoniste de tragedie grecească, dar și inexplicabile ecouri vizionare, așa cum numai în timpuri de criză se pot produce.

Remarcabile sunt notațiile demne de o reconfigurare a istoriei literaturii române, care schimbă cronologiile cunoscute până acum: reluarea ședințelor Sburătorului în 19 octombrie 1947, deplorabilele abdicări ale unor intelectuali, intruziunea proletcultismului prin scriitori precum Sanda Movilă, rezistența în fața presei de propoagandă ideologică. Cu toate acestea, în cercurile literare persistă încă iluzia că se mai poate recupera un timp al valorilor autentice.

Primul volum al Scrisorilor către Monica este o tulburătoare confesiune a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu despre marile pierderi definitive, suferite într-un răstimp revoltător de scurt. Asistăm cu răsuflarea întretăiată la pierderea fiicei, a locuinței ce reprezenta semnul stabilității și al moștenirii intelectuale lovinesciene, a bibliotecii înțesate cu singurele prezențe prietenești în anii de singurătate, precum și pierderea Crușetului, moșia părintească și izvorul identității familiei sale. Și totuși, în 1951, anul în care se încheie colecția de scrisori din această primă parte a trilogiei, destinul nu-și interpretase integral partitura tragică…

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica: 1947-1951, vol. 1. Traducerea din franceză de Gabriela Creția. Selecția textelor, prefața și studiul introductiv Astrid Cambose. București: Humanitas, 2012