Însărcinată? Da, voia să mănânce tot timpul – dar asta pentru că nu i se dădea mâncare suficientă. Da, i se îngroşase puţin mijlocul în ultima vreme, dar se gândise: e vârsta. Şi ciclul încetase să-i vină, dar îşi zisese că e din cauza a câte i se întâmplaseră. Cum aşa – însărcinată… Ah, Murtaza, cum a păcălit el moartea! E de mult în mormânt, dar familia lui trăieşte, creşte în burta ei. A crescut deja pe jumătate.
O să fie iar fată? Fireşte, ce altceva? Cum zicea Strigoaica? Numai fete ai adus pe lume. Nu, nu aşa spunea: Numai fete aduci pe lume – şi nici alea nu supravieţuiesc.
Oare nici asta…? Păi cum altfel? Şi asta o s-o părăsească imediat ce o să se nască. Nici n-o să apuce să-i treacă roşeaţa de nou-născut de pe pielea gingaşă, n-o să apuce ochişorii să privească şi să cunoască, nici guriţa să-i zâmbească pentru prima dată.
Zuleiha se uită la tavanul negru. Gândurile i se perindă prin minte în ritmul roţilor de tren. Dincolo de peretele de scânduri alunecă noaptea caldă de mai. Vagonul uşor, pe jumătate gol, se clatină neobişnuit de repede, cu mişcări ample, ca un leagăn de copil. Dorm toţi – şi buna Isabella, care a stat jumătate de noapte să-i mângâie mâna, şi profesorul ciudat, care a privit-o îndelung cu ochii săi luminoşi, plini de bucurie. Ar vrea şi ea să adoarmă, dar nu poate. Îi este îngăduit oare să-l roage pe Allah să-i lase copilul măcar să ajungă să se ridice în picioare? Măcar să facă primii paşi înainte să părăsească această lume? Sau ar fi o îndrăzneală prea mare? Nu are pe nimeni cu care să se sfătuiască – nici pe Murtaza, nici pe mullah‑hazret. Allah Preaînalt, spune-mi măcar că mi-e îngăduit să am rugămintea asta. Altceva nu-ţi cer, nu cutez. Dar măcar atât.
Şi aici gândul i se împotmoleşte: dar dacă Atotputernicul te ascultă şi-i îngăduie copilului tău să facă primul pas – cum te-ai simţi când l-ai pierde? Nu e oare mai bine să se întâmple imediat, înainte să te obişnuieşti cu el, înainte să te ataşezi de el? Adu-ţi aminte cum te-ai dat de ceasul morţii la prima fetiţă, căreia i-a fost sortit să trăiască o lună întreagă. La a doua, care s-a dus după două săptămâni, te-ai arătat mai puţin impresionată. Şi mai puţin la a treia, care a trăit şapte zile. Pe a patra, care s-a prăpădit pe loc, la naştere, ai condus-o la groapă cu ochii uscaţi.
Şamsia – Firuza, bat ritmul roţile. Halida – Sabida. Şi iarăşi: Şamsia – Firuza. Halida – Sabida.
Aşadar nu-i mai bine imediat? Mama ar fi spus că astfel de gânduri sunt păcătoase. În toate e voia lui Allah, nu ne este dat nouă să judecăm ce şi când e mai bine. Degeaba te zbuciumi. Se umple capul de gânduri cum se umple năvodul cu peşte.
Poate n-o să nască nimic, cine ştie? Se mai întâmplă, aşa vorbeau în şoaptă femeile la fântână. Trăieşte pruncul în burtă, creşte puţin, iar apoi se rupe de la locul lui înainte de soroc şi se scurge din pântec, rămâne doar un ghemotoc de sânge pe şalvari.
Nici Strigoaica nu-i aici, n-are cine să-i prezică ce se va întâmpla. Până la urmă, o fi bine să ştii dinainte? Aşteptarea nu face decât să te chinuiască. Dar dacă nu ştii? Atunci te chinuieşte neştiinţa, cum o chinuieşte pe ea acum.
A obosit, a obosit să sufere. Să sufere de foame, să-şi tot îndemne burta nesătulă să se lase amăgită. O doare din cauza mâncării proaste. Suferă de frig noaptea. De dureri în oase dimineaţa, de păduchi, de greţuri frecvente. Suferă din cauza nefericirii din jur şi a morţilor nenumăraţi. Suferă de frică, şi chinul ăsta e din ce în ce mai mare. Şi – cel mai îngrozitor – suferă de o ruşine care nu trece niciodată.
Îi e ruşine tot timpul: când simte mirosul trupului ei nespălat, când, în timpul inspecţiilor zilnice, privirea soldaţilor alunecă indiferentă peste capul ei descoperit, peste cozile ei la vedere, îi e ruşine când de faţă cu toţi se lasă pe vine în dosul paravanului din cârpe unde se află latrina, când se lipeşte noaptea de profesorul adormit ca să se încălzească puţin. Aseară, când doctorul străin a atins-o nepăsător cu degetele lui dolofane, puţin a mai lipsit să nu ia foc de ruşine. Şi când el a anunţat în gura mare că e însărcinată, ea s-a pus pe urlat: ce ruşine, ruşine, ruşine! O ruşine pe care va trebui s-o îndure în prezenţa tuturor. Pentru prima dată în viaţă nu va putea să-şi ascundă taina în spatele gardului înalt al casei bărbatului ei. Îi va creşte în pântecul mare, expus vederii tuturor, un copil care, după ce se va naşte, o va părăsi imediat.
I Allah, când o să se termine călătoria mea? N-ai putea s-o întrerupi cu un gest al mâinii tale preasfinte? Zuleiha îşi afundă faţa în kulmekul pe care şi-l pusese sub cap în loc de pernă. Fruntea i se loveşte de ceva tare, ascuţit. Întoarce buzunarele pe dos şi găseşte o bucăţică aproape pietrificată: zahărul! Aceea pe care i-o dăduse Murtaza. Uitase de ea, dar iată că mai era încă acolo: cristalele mari şi albe lucesc, la colţuri scânteiază mai tare, au o aromă delicată, dar la fel de intensă ca astă-iarnă. Săptămâni la rând Zuleiha purtase cu ea în buzunar moartea râvnită – ca s-o găsească tocmai acum, în această clipă amară. Ce altceva era, dacă nu un răspuns la rugămintea ei fierbinte?
Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina,
Traducere din rusă și note de Luana Schidu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2018
