”isterie duioasă”

Nu cred că există persoană care să nu fi fost, măcar o dată în viață, într-atât de supărată încât a depășit buna măsură. În comportament, în gesturi sau la nivelul limbajului. Această stare extremă, cauzată de diverse circumstanțe, se numește, cu un cuvânt binecunoscut, activ, furie. Lexicul limbii române, pe calea împrumutului (< fr. fureur, lat. furor, –is), l-a așezat, în timp, în sistemul său și pe furoare, folosit, e drept, mult mai puțin. DEX-ul din 2009 consemnează următoarele sensuri pentru acest termen: 1. (Rar) Mânie, furie, delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă, patimă arzătoare; încântare. 3. (Fam.; în expr.) A face furori = a provoca admirație, senzație, mai ales pentru aspectul exterior.

Dincolo de plasarea acestui cuvânt într-o istorie, dacă ar fi să facem trimitere la literatura universală, primul nume care ne-ar veni în minte ar fi, fără doar și poate, William Faulkner, cu romanul său, Zgomotul și furia, care a făcut, de la apariție până în prezent, înconjurul lumii. Apare și la noi, în 2016, la Editura ART, în traducerea poetului Mircea Ivănescu. Apoi, nu e de ignorat faptul că, la fix un an după instalarea lui Donald Trump la Casa Albă, în ianuarie 2018, a apărut, în SUA, la Henry Holt and Company, cu inevitabila referire subtil înțepătoare la același roman, al americanului Faulkner, o carte cu titlul Fire and Fury: Inside the Trump White House, scrisă de Michael Wolff. Versiunea franceză, Le Feu et la Fureur. Trump à la Maison Blanche, a fost publicată la o lună după, în februarie 2018, la editura Robert Laffont. Având în vedere interesul crescut pentru istoria care se scrie sub ochii noștri, probabil că, în curând, vom putea să o citim și în română.

Dar povestea scrisă sau nescrisă a furiei sau a furorii se află mult mai departe, pe axa temporalității, tocmai în antichitatea greco-latină. Ce erau Furiile (< lat. Furies sau Dirae)? Li se mai spunea, la greci, și Erinii (< fr. érinnyes, gr. Ἐρινύες). Mitologia le-a înregistrat ca pe zeițele infernului, ale răului absolut, ale răzbunării. Sunt reprezentate cu șerpi veninoși încolăciți în părul răvășit și în jurul trupului.

Isterie, un posibil echivalent semantic al mai sus-pomenitului furie, este tot un împrumut latino-romanic. Așezat în lexicul medical, semnifică o tulburare psihică severă, cu accente pe degradarea fizică a pacientului. Cel cuprins de isterie, la fel ca în cazul celui atins de furie, rupe orice legătură cu realitatea. Cum ar veni, de la furie la isterie, cu toată gama manifestărilor haotice, delirant-frenetice, nu e decât un pas. Etimologic, isterie (< fr. hystérie, it. isteria < lat. hystera ”matrice”; gr. ὐστέρα ”matrice”) trimite la organul anatomic numit uter (< lat. uterus, fr. uterus), locul unde fătul trăiește timp de nouă luni, legat ombilical de mamă. De aici și asocierea termenului, de la Hippocrate încoace, secole la rând, cu persoanele de sex feminin. Legată, în secolul al XVII-lea, strict de uter, de buna sau proasta lui funcționare, isteria desemna, ad litteram, o maladie. Isteria era percepută, așadar, ca o afecțiune, o tulburare a organelor genitale materne. De-abia în tratatele de psihiatrie ale secolului al XIX-lea, isterie va fi folosit și în cazul bărbaților. Isterică poate fi, în zilele noastre, orice persoană, indiferent de sex. Legătura cu uterul se pierde, limba, prin utilizatorii ei, nu-și mai ”amintește” semnificația inițială. Rămân, la o forare etimologică, doar urmele semantice ale trecerii termenului prin istorie. Istoria medicinii, în primul rând. Deși, dacă privim altfel lucrurile, fiecare epocă sau fiecare regim politic își va fi avut furioșii/ istericii ei.

La un autor de talia lui Emil Cioran, inserarea acestor termeni, furie și isterie, separat ori în pereche, în discursul filosofic, devine dovada clară a stăpânirii potențelor și nuanțelor limbii române: ”Numai furia devenirii este vitalizantă. Cine se abandonează ei cu pasiune, până la prostie sau până la isterie, este imposibil să fie înghiţit de timp. Căci o ardoare exasperată în devenire te scoate – prin forţa pasiunii – în afară de timp. Aş vrea ca România să zbârnâie de freamăt şi din inimă să-şi facă un cuptor. Nu există altă scăpare de subistorie, adică de timpul nostru pierdut.” (Emil Cioran, Schimbarea la față a României, în Opere, Volume (1), Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012, p. 454-455.)

Într-alt loc, furie este asociat cu determinantul oarbă sau cu mesianică: ”Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi într-o furie oarbă ireparabilul, să fii atât de absurd încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. (Cartea amăgirilor, p. 233-234.); ”Şi, dacă nu te sugrumă o furie mesianică, sufletul se îneacă într-o mare de nemângâiere.” (Schimbarea la față a României, p. 423). Puterea furiei este covârșitoare, motiv de etalare, în chip cu totul neașteptat, a unui sens eminamente poetic, sens care sparge interogativ-retoric platoșa discursului filosofic. E o răsturnare de situație, un paradox cu care Emil Cioran ne-a tot obișnuit: ”Cunoşti tu pornirile de furie cari topesc stânci, aprind gheţari şi opresc valurile mării într-o nemărmurire crispată? Ura nesfârşită care face din viaţă o cascadă îngheţată…, o Niagară albă şi tăcută, peisaj de groază şi simbol al creaturii.” (Lacrimi și sfinți, op. cit., p. 775.)

Cioran însoțește, adesea, și cuvântul isterie cu determinanți din alte sfere semantice, îl face mai domestic, mai moale, altfel spus, acceptabil. Mesianică, laică, metafizică, duioasă sunt doar câțiva dintre aceștia, catalizatori ai unor trăiri intense, dar și sursă de perplexitate, de absurditate, de sarcasm: ”Tot secolul al XIX-lea rusesc vădeşte o conştiinţă tulburată şi profetică, o adevărată isterie mesianică.” (Ibidem, p. 412); ”Sursa isteriei sfinte în mănăstiri nu poate fi decât ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de linişte al singurătăţii. Dar palpitaţia lăuntrică a timpului, pierderea conştiinţii în ondulaţia valurilor temporale? Sursa isteriei laice…” (Amurgul gândurilor, p. 803.); ”Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă.” (Amurgul gândurilor, p. 809.); ”Pierderea naivităţii naşte o conştiinţă ironică, pe care n-o poţi înăbuşi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvăleşti într-o isterie duioasă şi spui tuturor că vieţuieşti… Şi ei te cred.” (Amurgul gândurilor, p. 849.)

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *