Eric-Emmanuel Schmitt și ucronie cu H.

Are ucronia – formulă tradusă ca fiind „un timp care nu există”, „provocare contrafactuală”, „istorie alternativă”  – o atât de mare forță de a împinge discursul istoric dincolo de o conversație de salon? Și dacă da, generează sau determină această ucronie anumite îndoieli în contextul unor presupuneri deja încetățenite? Este în măsură această provocare  ucronică să destabilizeze certitudini, sau poate măcar sugera că decizii aparent minore, luate în câteva secunde, pot avea pe termen lung repercusiuni majore într-o măsură similară marilor hotărâri?

Sub incidența acestor interogații se plasează și volumul semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, tradus în limba română „Adolf H. Două vieți” (Humanitas, 2017) – în sine o analiză subtilă a unui anumit moment istoric văzut ca punct de divergență de unde evenimentele se articulează într-o manieră diferită de ceea ce a fost. Miza acestui roman este deci analiza diferitelor consecințe posibile ale devierii  prin crearea unei narațiuni ce are la bază un efect domino al evenimentelor ulterioare schimbării. În termenii cărții: ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi devenit pictor?

Ce conduce destinul în fond, cine domină? Alegerile mari în care suntem integrați sine qua non ca într-un curent sau pulsiunile individuale, alegerile de moment ale fiecăruia dintre noi? Aici este domeniul ucroniei care îi autorizează pe romancieri să dea frâu liber fanteziei și să creeze destine alternative, să împingă la limită lanțurile cauzalității, să schimbe direcția, să marșeze către fatalisme, utopii sau distopii. Demersul lui Schmitt nu este singular în cadrul literaturii francofone; este suficient să îi amintim doar pe Roger Caillois (Ponce Pilat, 1961), René-Charles Rey (L’Histoire détournée, 1984), ciclul de romane semnat de Jean-Claude Albert-Weil (L’Altermonde 1996-2004), pe Paul-Jean Hérault (Millecrabe, 2009) sau pe Marc Stroobants (Et s’ils avaient gagné  2013) pentru a demonstra apetența pentru idee. Schmitt însuși speculează subiecte sensibile cu conotații istorice în romanele sale anterioare „La Secte des égoistes” (1994) și înL’Évangile selon Pilate” (2000) dar așa cum afirmă și în jurnal, în adnotările de la sfârșitul prezentului volum, de această dată simte că riscă cel mai mult alegându-l ca subiect pe Hitler. Trebuie menționat și faptul că fascinația pentru discursul ucronic nu este specifică doar literaturii și spațiului francez în mod special, remarcabilă în acest sens  fiind producția cinematografică intitulată The Man in the High Castle (având ca punct de plecare romanul omonim semnat de Philip K. Dick) – în sine o distopie construită de la interogația ce ar fi fost și cum s-ar fi articulat această lume dacă al doilea război mondial ar fi fost câștigat de naziști?

Titlul ediției românești urmează prima opțiune a lui Schmitt – „Adolf H.” (probabil și din rațiuni de impact mediatic) însă varianta cu care a fost publicat, La Part de l’autre” presupune o miză mai substanțială, include și o dimensiune etică a cărții, a unui dublu portret antagonist. Există chiar în contextul volumului expresia din titluLa Part de l’autre” într-o scrisoare pe care Adolf H. o trimite către sora Lucia – „eu recunosc partea celuilalt în constituția mea.”

Teoriile legate de o eventuală preexistență a răului nu sunt o cucerire a secolului XXI. Platon în Phaidon vorbește despre rău (iar acest rău își are originea în corp și în facultățile inferioare ale sufletului) iar în Hippias Minor întărește ideea, pornind tot de la această preexistență în sine a răului, de această dată definit prin comparație (omul bun nu este cel care săvârșește voluntar răul, ci acela care, putându-l săvârși, în virtutea competenței sale, în virtutea însăși a bunătății lui, nu-l săvârșește). În Etica Nicomahică, Aristotel spune că doar săvârșirea voită a răului te scoate din starea de om bun – dar ești capabil și de a face binele, pe care în acea situație nu îl mai faci. Așadar, arbitrar și decizie de moment. Se pare că nimic nu e jucat niciodată, fiecare om decide în fiecare moment al vieții sale (o posibilă teză din existențialismul de factură Sartre), iar oamenii se reinventează mereu. Prin urmare, nu poți să nu te întrebi în mod firesc – dată fiind această preexistență a răului în fiecare dintre noi –  cât rău există de fapt în intimitatea ființei și care ar fi determinanta ca acest rău să iasă la suprafață, să se materializeze în decizii și acțiuni? În ceea ce îl privește pe Hitler – pe care Schmitt încearcă să îl înțeleagă (nu să-i justifice acțiunile, nu să îl ierte!) – autorul pornește de la următoarea premisă: Hitler este o ființă omenească, deci este aproapele și nimic nu dă dreptul nimănui de a-l evacua din spațiul omenescului. Și așa cum menționează de altfel și în jurnal, provocarea pe care și-o asumă Schmitt este: poți înțelege ceva ce detești? – pentru că, în contextul unui trecut, Hitler este în afară. În același timp însă, înlăuntrul scriitorului, Hitler este om.

Originalitatea lui Schmitt în raport cu genul ucroniei  rezidă în dinamizarea regulilor câmpului literar, scriind alternativ, sub forma unui binom, viața reală a lui Hitler dar și destinul său fals. O alegere care surprinde, un fel de joc (Schmitt este un pretidigitator uimitor de intrigi) de provocare, de angrenaj literar  pe care o întinde cititorului, cu atât mai mult cu cât evoluțiile de debut ale viitorului dictator îl conturează mai degrabă ca pe un ins (aparent) normal, (aparent) banal. Este o carte construită pe un paradox, carte pe care, de altfel, o dedică unui constructor de bombe. Utilizând excelent resursele literaturii, Schmitt construiește în acest roman două biografii paralele: una fidelă realității – romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă –  plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor  care moare târziu, în 1970.

Hitler este un amestec de perversiune și puritanism cu o voință feroce. Este un autolatru care încearcă să întruchipeze eroul nietzscheean, iar succesul acestui portret este uimitor, îmi permit să spun că este mult mai rafinat construit ca personaj,  și că un decupaj în sine al volumului, l-ar fi putut plasa într-un roman de sine stătător. Schmitt orchestrează cu abilitate întregul mecanism al minciunii, al delațiunii. Până la sfârșitul lui, Hitler este fascinat de Wagner, iar viața sa devine un spectacol grotesc. Se căsătorește cu Eva Braun pentru a putea muri cu ea ca și Tristan și Isolda. Eșecul de la examen îl transformă într-un frustrat care este reintegrat în societate doar de primul război mondial. Leitmotivul său este: „M-am făcut singur împotriva tuturor șanselor„. El a impus unui popor întreg acest vis despre sine însuși, încât să-l facă unul dintre cele mai mari coșmaruri ale secolului.  „Și și-a  tot spus-o  până când s-a  îmbătat cu propriile-i  vorbe”, „el constituia centrul. Lumea se-nvârtea. Iar el era pivotul. Doar el cugeta la lucrurile esențiale, doar el era preocupat de griji care priveau omenirea.”,  „mereu visa la ceva monumental” Hitler își imaginează atunci că războiul este un principiu al existenței „Sunt fericit. N-am fost niciodată atât de fericit. În sfârșit exist. Mulțumescu-ți ție, Doamne, că m-ai făcut să cunosc războiul”  iar înfrângerea Germaniei o pune pe seama evreilor.

În alt registru: Adolf H. merge la Paris, devine pictor, frecventează cercurile suprarealiste, nu este un vanitos, își dorește doar să trăiască în armonie cu timpul său. Este dezgustat de război, se lasă invadat, interacționează cu oamenii cu care se întâlnește „prietenia o trăiești fără a-i spune pe nume, fără comentarii. E ceva deosebit de tăcut. De pudic. De viril. E romantismul bărbaților.” are sentimente, o viață sexuală pe care și-o asumă (ori aici este o diferență majoră între personajele sale: sexualitatea este în fond o relație cu ceilalți – unul o acceptă, celălalt, dimpotrivă, o refuză cu orice preț) frecventează avangarda din Montparnasse, se căsătorește. Mi-am găsit deci locul. Și sunt fericit”.

Interesant este și jurnalul de la sfârșitul romanului și nu pot să nu mă întreb de ce oare oferă autorul această cheie a lecturii? Să fie oare pentru că avea în fața sa un subiect atât de puternic, că intenționa să înlăture din start unanimitatea de care s-a ciocnit la debutul demersului său din partea apropiaților sau pur și simplu a dorit să ofere un making off (ca un fel de co-participație) care i-a argumentat deciziile pe parcursul scrierii? Poate că toate variantele au ponderea lor în conturarea răspunsului. Cert este că La Part de l’autre” este un roman serios, grav, abil, teribil care obligă cititorul  la întrebări despre partea întunericului care există latentă în el. O carte necesară s-ar putea spune, care vorbește fiecăruia dintre noi, pentru că, nu-i așa, nimeni nu se poate situa la adăpost de un raționament fals și de răul făcut în numele a ceea ce am crede că este binele.

Notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista ROMÂNIA LITERARĂ. 

3 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda mea culpa gramaticală: romanul este, desigur, al talentatului literat lionez. Recenzia ,minunată, este, desigur a romanului. Rog clemență! DC

  2. Dușan Crstici says:

    Addenda post scriptum:In Cenei, nu mai exista case șvăbești. Picturile lui Stefan Jaeger, pot fi admirate in Jimbolia(Hatzfeld), loc drag noua regaliștilor români , locul emoționantei reîntâlniri dintre Majestatea Sa Regele Mihai si Regina Mamă Elena, la revenirea din nedreptul exil toscan. Astăzi fiind Buna Vestire, o rugam fierbinte pe Maica Domnului, sa o aducă pe venerata Regina Elena din ultimul exil de pe malul lacului lLeman, in Sfântă Necropola Regală, de la Curtea de Argeș. Dușan Crstici

  3. Dușan Crstici says:

    Am citit cu mare interes recenzia surprinzătorului roman a talentatului literat lionez. Recenzia mi- a plăcut foarte mult. Aveți un ritm al expunerii ideilor aproape fiziologic, am putea să-i spunem, cu acordul dumneavoastră, euritmic. Subiectul…dezamăgitor, forțat, dat fiind faptul ca funestul personaj a fost mai degrabă zugrav decât pictor. In satul bunicilor mei materni ,Cenei ,pridvoarele caselor șvăbești si prin imitație si sârbești (o parte) erau zugrăvite asemănător cu picturile diabolicului personaj. Stefan Jaeger, pictorul venirii si al vietii șvabilor bănățeni, născut la Cenei, era „hoch klasse”. Eu ,unul, nu as cumpăra cartea domnului Schmitt. As da oricât, in schimb, pe un roman, care sa prezinte ucronic ce s-ar fi întâmplat cu România dacă Barbu Catargiu nu ar fi fost asasinat in primul an de guvernare a Principatelor de abia unite! Cu deosebit respect, pentru întrega dumneavoastră activitate, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *