Eh, nu se întâmplă nimic, nimic nou, vreau să zic: toate bune și frumoase, Hollywood “style” – vezi Oscarul de aseară (duminică 4 martie) – ori nu chiar în opoziție, la fel de confuz receptate, întâmplări zilnice adunate de peste tot globul și aranjate avantajos interpretativ așa ca să rămânem cu gura căscată eventual și nu tocmai surprinși.
O…nu, n-am intenția să observ și mai ales să încerc apropierea de ansamblul acesta dubios cu care cooperăm în fiecare zi și din care nu înțelegem mare lucru, dar nu-l putem ocoli.
Mă gândesc să pun la bătaie câteva curiozități personale și când zic personale vreau doar să precizez că nu sunt cine știe ce profunzimi ci pur și simplu constatări, unele pe care mi le-am clarificat cu vârsta, altele rămase în suspensie… tot cu vârsta.
M-am uitat aseară la Oscar pentru prima dată în ultimii zece ani și culmea, utilizându-mi răbdarea – așa fragilă cum e mai totdeauna – toate cele 4 ore, lungi și anoste așa cum au fost.
Anoste pentru că nimic nou via Hollywood doar insistenta asigurare (a publicului desigur) că lumea filmului este cea a corectitudinii politice (sic!) și mai ales a traducerii politice a fiecărui gest (așa zis) artistic.
Altfel, paradă “red carpet”, “photoshop”, aplauze și un amalgam de imagini mai noi sau mai vechi din care am reținut poate doar absența unor staruri înscrise în memorie odată cu filmele remarcabile “passe”.
Am o problemă, recunosc, nu comunic în ultimii ani cu invazia artistică a “sci-fi, horror, violence” (așa pe gratis) ori a dulcegăriilor “love stories” și în consecință nu pot fi o analistă obiectivă, eficientă sau măcar onestă.
Citind ceea ce zic – trebuie să mă verific structural doar – încep să cred că reacția la evenimentul acesta imediat îmi dă de gândit, de fapt are gustul indoelnic al recepției eronate, argumentările mele la ceea ce se întâmplă sună a “vulpea și strugurii” istorioara aceea pe care eu o suspectez traductibilă vârstei (nu spun care, dar destulă) care se descopară din ce în ce mai mult înghesuită lateral, pe marginea drumului, “highway”-ul asta al vieții pe care circulă – când cu viteză când cu prudența intenției – tinerețea, vârsta aia din care este extraordinar de dificil să separi visul, idealul, speranța fără limită și mai ales încrederea de eroarea, deraierea, căderea, înfrângerea chiar, vârsta aia când ceea ce vezi, auzi, presupui vin către tine împuternicite numai de posibil.
Nu-i așa?
Încerc să-mi explic de ce toate mi se par anapoda, cooperarea mea cu realitatea imediată e un fel de bătălie absurdă cu înțelegerea, ce să mai vorbesc de acceptare.
Cam așa: vremea mai întâi (că la noi se poartă semnalele meteo) e de neînțeles, o iarnă care pentru unii este afurisită iar pentru alții neobișnuit de cumsecade mie mi se pare fără cap și fără coadă, temperaturi de balansoar în numai 24 de ore, ianuarie fără ger, februarie capricios, ploi, ninsori, soare, vânt și acum la un colț vine Paștele ceea ce ar trebui să însemne primăvară… surprize peste surprize va să zică, traficul e ceva mai inteligibil deși accidentele se țin lanț după cum comunică știrile, știrile sufocate de noutățile unei lumi politice – prea politice aș zice eu, semn al lumii vechi (eh, veche cam ca mine) dar și tablou al noului nu tocmai rafistolat – mână nesigură, vezi bine – știrile împușcăturilor la zi a războaielor fără sfârșit, ale contradicțiilor economico-politice și ele fără sfârșit, ale violenței fără scop… așa ca eu să vreau să înțeleg de ce ajunsă la o vârstă apreciabilă – deci am tot trăit de toate – tot nu sunt în stare să zic gata, e clar, lumea merge înainte și eu n-am decât să mă înscriu in ea…
Sunt singura?
Zice O’Neall: „Life is for each man a solitary cell whose walls are mirrors”
Păi, da!