Cu riscul de a fi blamat și considerat cinic, nu pot să nu remarc faptul că există situaţii (aparent) paradoxale, printre care şi aceea a multor politicieni pe care regimul penitenciar pare să-i fi făcut mai puternici, mai plini de vigoare, inclusiv fizică, vădind o vitalitate demnă de invidiat după ajungerea la putere (politică) și o inconfundabilă dorință de răzbunare. Cu oarecare maliţiozitate s-ar putea crede că, probabil, regimul nu a fost atât de dur precum s-a acreditat (ca şi prigonirea creştinilor de către romani), dar, spre a nu stârni polemici civile, să admitem că unora Dumnezeu le-a dat, cum se zice în popor, aceștia ajungând nonagenari, centenari precum Patria, iar altora nu, pierind secerați asemenea ilegaliștilor care i-au precedat, la vârste ale regretului juvenil precum pictorul puccinian din Tosca (vezi sau ascultă E lucevan le stelle).
Interesantă este situaţia în domeniul creaţiei artistice de varii feluri; urmărind (până la un punct, desigur) smiorcăielile sau curajoasele dezvăluiri ale unor creatori, cuprinse nu o dată de mânie (totuşi) parcă proletară şi confruntând aceste atitudini cu c.-ul fiecăruia, fie și ușor măsluit prin omisiune (NU curicula cum spun ministerialii noştri inclusiv din învăţământ, ci curriculum-ul, la plural curricula şi nu curiculele şi, nicidecum sivi-urile), constatăm cu (aproape) nedisimulată uimire că, parafrazându-l pe poet, „minciuna stă cu mulţi la masă”, mai ales că dureroasele confesiuni sunt în continuare, cel mai adesea, tributare meselor (rotunde, pătrate, ovale, dreptunghiulare, oricum – televizate), mai rar publicațiilor, căci lumea nu prea citește; mai mult, oricât ai fi de blazat şi neîncrezător în incontinenţa verbală democrat-postrevoluţionară, îi dai dreptate lui Noica, adică îndemnului său inconfundabil și imposibil de omis „Să nu încetăm să ne mirăm”; ba, mai mult, în calitate de serv al clasicismului, am ajuns în unele situații să constat că însăși atitudinea horaţiană este depăşită, adică „Să nu te miri de nimic”, devenind paradoxal eternă și nu absolută.
Nu încape îndoială asupra unui fapt lingvistic, verbal în esență: printre cuvintele cele mai hulite în perioada ultimilor peste douăzeci de ani se numără cenzura; ca atare, primul paradox constă în faptul că are o recurență cel puțin la fel de mare ca și democrația, un semn clar al atracției contrariilor, poate chiar al intercondiționării lor; în fapt, etimologic, cum vom vedea, e un termen raportat exclusiv la gândire, la judecată, și nicidecum unul al paranoiei politicianiste primitive. Cenzura este de fapt o formă coercitivă a Statului de drept, adică a Statului care se structurează pe o anumită ordine statuată juridic, fiind specifică într-o formă sau alta, varii chiar, tuturor Statelor, istoric și geografic.
Cenzura, nerecunoscută mai ales de cei care o practică (și) azi la noi și aiurea, definită în DEX, ca fiind „control prealabil exercitat în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor…; organ care exercită acest control. Demnitatea, funcția de cenzor în vechea Romă”, trimite (probabil prin fr. censure) la substantivul latin censura (apreciere, judecată critică, funcția de cenzor) pe care, prin rădăcină, îl raportăm la verbul censere (a înscrie în listele de recensământ), acesta evoluând semantic de la a judeca la a fi de părere, a crede; în Senat a decide, a decreta; mai apoi, a fi mânios, ( ceea ce denotă deja un înțeles subiectiv). Pornind de la acestea, nu e greu să constatăm că cenzura de azi și de ieri a devenit în fapt o formă de exhibare individuală, adică propria părere ridicată la rang de judecată, iar apoi, în lipsa Senatului, la putere decizională și, pentru orice eventualitate, cu ceva mânie (post-proletară); ca atare, urmând firul semantic originar cenzura (censere înseamnă și a socoti, a gândi) nu este altceva decât impunerea gândirii celui care o practică absolut convins că acela care nu cugetă ca noi e împotriva noastră sau, mai rău, că numai el, mirabilul cenzor al minților, gândește corect (și profitabil, oarecum…).
Modelul ideal, uimitor, îl oferă tot Roma; nu întâmplător Ea apare, cum genial spune Eminescu „în uimita omenire”; cum altfel să-l privești pe Cato Censor; cert nu ar avea probleme nici cu DNA, nici cu ANI, dar sigur ar fi incorect politic prin cenzura practicată la mâncare, băutură, convivii în general, vestimentație (masculină, feminină), limbaj public, defăimare (orală sau scrisă) și tot ce înseamnă viață în Respublica. S-a cenzurat pe sine și în intimitate, citindu-i doar pe romani; totuși, la senectute a învățat elina spre a-i parcurge, cu suspiciune, e drept și pe danai în original; nu și pentru a le urma metehnele. Până la urmă asta înseamnă cenzură.
Revenind la oițele noastre, în fapt oi și berbeci mai exact (distinse viețuitoare de jertfă și nu numai, la strămoșii noștri tiberini), ajungem la al doilea aspect paradoxal al cenzurii și observăm la o cercetare neutră că plângăcioşii persecutaţi (nu dăm nume spre a nu jigni prin omisiune vreun mare nedreptăţit) au publicat masiv până în 89, s-au plimbat prin întunecatul (firesc, acolo apune soarele, etimologic) occident, unii cu burse chiar şi de 3-4 ani, au luat câte două, trei premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu numai, erau bine aprovizionaţi pentru împlinirea viscerelor (din relatările unora care le-au călcat pragul), erau, dacă nu vădit fericiţi, totuși mulţumiţi că îl cunoşteau pe colonelul X de la paşapoarte, sau pe „gealul” Y de la Bucureşti, asiguratori de documente de călătorie, căci altfel nu văd cum ajungeai în decăzutul apus…
Problema însă nici nu ar fi aceasta că, deh, oameni suntem şi, vorba romanilor care aveau însă tăria de caracter să o recunoască Tempora mutantur et nos mutamue in illis (Vremurile se schimbă iar noi ne schimbăm întru ele), ci faptul că mulţi dintre cei în discuţie, ajunşi în democraţia adevărată, europeană (în care poţi să-ţi ucizi semenul după care stai la căldura drepturilor omului din puşcărie, scriindu-ţi memoriile) nu mai produc nimic semnificativ în domeniul în care s-au afirmat naţional sub ochiul vigilent al organelor de represiune („cinste” excepţiilor care, bănuim, tot cu acordul vigilent al organelor de urmărire, după ce au primit premii naţionale, au ajuns ulterior şi la inter-, chiar la … Nobel).
Un exemplu din domeniul suav al liricii (nu menţionez sexul, vârsta, religia şi naţionalitatea, pentru că sunt nerelevante): până în 89, sub cruntă teroare, publică vreo 15 plachete şi volume de versuri, poate și mai multe, călătoreşte cu avionul inclusiv pe linii transatlantice, primeşte premii oficiale (deci nu la negru); paradoxal, miorlăielile feline din ultimele două decenii de libertate a creaţiei (paranoică, uneori, libertatea adică) nu generează nici o trăire apolinică sau dionisiacă, ci doar atitudini civice irelevante în planul artei şi nu numai.
În sfera prozei, un exemplar, trecut în eternitate între timp (nu sunt adeptul parșivei cugetări a elinului Kilon din Sparta, „despre morți nimic altceva decât de bine”, chiar dacă s-a păstrat în latină – de mortuis nil nisi bene) , fost tovarăş de elită prin funcţiile imense deţinute până în 89: secretar prin anii 50 şi la ambasada din Roma, apoi director al Radioului, al TVR, etc., publică după Revo doar interviuri şi amintiri măsluite, plângându-se, televizat desigur, de cum era urmărit de servicii (nu ştim cât de secrete, de vreme ce toată lumea ştia şi ştie de ele), probabil – îmi permit să cred – spre a se verifica dacă îşi îndeplinea misiunile corect; un altul, cu volume şi călătorii plurianuale (adică mai multe într-un an, dar şi unele de mai mulţi ani) şi înainte, însă, ce-i drept, şi după, mărturiseşte oripilat că aflarea veştii mirabile – să nu-i zic minunate, spre a nu colinda… eretic – că fusese constant turnat, i-a dat o senzaţie de element pasiv al unui contact sexual, neconsimțit desigur, ceea ce ar cam echivala cu recunoaşterea unei anumite hărțuieli, atât de la modă în ultima vreme; confesiunea adică…
Mai interesanţi ar fi, de nu s-ar dovedi ticăloşiţi, unii academicieni care înfierează periodic și în ansamblu regimul ce i-a făcut membri ai Academiei Române, pe academiciana semianalfabetă pe care o aplaudau frenetic şi faţă de care n-a protestat nici un (ne)muritor. Nu demult, unul dintre ei afirma cu senină impertinență că marea carenţă a învăţământului românesc este că întotdeauna (înţelegem că şi atunci şi acum) a dat diplome fără acoperire; înseamnă că, la etatea sa înaintată, vorbea şi din proprie experienţă având în vedere că el însuşi precum şi colegii săi sunt produsul indubitabil al hulitei şcoli româneşti.
În fine, nici cu muzica nu stăm mai bine în această direcţie: ajuns un dirijor mediu, ca să nu zic submediocru, prin absolvirea conservatorului patris causa (se poate şi aşa, adică prin cauză paternă şi nu neapărat honoris causa despre care de asemenea s-ar putea spune multe) în vremurile întunecatei cenzuri, persoana în cauză dirijează mai mult pe la mesele limbute televizate, căci de cel puțin două decenii nu se mai găseşte nici o orchestră simfonică onorabilă care să-l invite pe cel strămutat din lumea lui Mozart în cea a unduirilor fesiere. Încă o dovadă că, așa cum scriam recent, în arta interpretativă nu poți fenta oricât ai fi de tare în tată, în gașcă sau în partid.
Din păcate exemplele ar putea continua în dimensiuni volumetrice dar, mai mult de atât, nu merită (subiecţii). Ar mai fi de adăugat aici și faptul că fenomenul analizat nu suportă însă generalizare; adică există și categoria celor care au creat înainte, poate creează și acum, dar nu sunt incluși în gașcă pentru că, din motive organizatorice, să le zicem, nu dau bine pe sticlă, neputând ca atare să-și exhibe revolta și durerea la mese moderate de „ai noștri”; funcționează deci impecabil ceea ce aș numi snobeala ierarhiilor culturale. După cum există persoane în preajma cărora dă bine să fii văzut, iar cu puțină adulație să le devii circumstanțial ca și complementul de loc și cel de cauză, știut fiind foarte clar care sunt acelea, tot astfel există și ostracizații, până la urmă indiferent de trecut, care nu corespund, astfel că e indicat ca periodic să fie, dacă nu diabolizați, măcar trecuți totuși la erezia severă, precum în procesele inchizitoriale de tristă dar și practică amintire.
Concluzia vine limpede: există o categorie de creatori cărora dictatura le-a prins bine, elaborându-şi opera şi savurându-şi succesele pe toate planurile, literatura (?) despre Securitate aducând şi recunoaşterea universală, într-un caz (suficient). Este, până la urmă, categoria creatorilor fără har (doar cu talent meșteșugăresc) şi caracter, care se încăpăţânează însă în a viola muzele sau, după cum am arătat, viețuind bine azi din trecut, precum într-un orgasm al fecioarei fără corp; desigur fără a şti că povestea e de pe vremea romanilor: Natura si negat indignatio versus facit (dacă harul lipseşte, indignarea face versuri); o indignare bine controlată însă, meșteșugită. Căci, de vreme ce nu ştim de unde vine ingenium, nu ştim nici ce îl poate opri; parafrazându-l pe W. Whitman, vom fi de acord că adevăratul creator „nu cunoaşte meschinăria şi trivialitatea”; fiind peste ele, creează divin semper ubique (întotdeauna şi peste tot).