Imaginarul antoneseian

Fharmakon

 

Zi cenușie, cameristele ploii au ridicat jaluzelele –

                               sângele nopții s-a scurs în rigole.

 

La ghișee de aur sunt angajați autorii de versuri

bine lucrate – pasărea zboară spre cer.

Magmă pulsatorie sub asfalt, copacul singur în calea

                                  vântului rece –  siberie a sufletului, tu

 

Vai, vorbesc eunucii spiritului agricultori epici pe

câmpul întins și pustiu – capete uriașe de lut –

printre ierburi uscate.

 

În acea dimineață ce face poetul? El poate să tacă.

 

(Din ciclul Căutarea căutării, în : Liviu Antonesei, Un taur

în vitrina de piatră, Adenium, Iași,, 2013, p. 52)

 

Manuscrisul cărții de debut în poezie al lui Liviu Antonesei a fost predat Editurii Cartea Românească în anul 1988, cu titlul Căutarea căutării, cuprinzând poeme scrise între anii 1977-1988. După ce cenzura a tăiat mai mult de jumătate din volumul inițial, cartea a apărut sub titlul schimbat : Pharmakon. Restabilirea de către autor a titlului inițial și completarea volumului înjumătățit cu poame scrise în chiar anul publicării sale, 1989, s-a făcut abia în marea antologie reprezentativă a creației lui Liviu Antonesei, Un taur în vitrina de piatră, apărută la Editura Adenium din Iași, în anul 2013. Nimeni n-a explicat de ce a fost schimbat titlul inițial cu un termen străin, în pofida practicii curente a editurilor (sau doar a cenzorilor acestora). Să fi fost teama de căutări a căror suprasolicitare în titlul propus le făcea și mai suspecte, până la a accepta un termen, aparent farmaceutic, deci neutru ? Dar, poate, nu numai în domeniile sacrului  (ca la Pascal dar și la atâția alții) și noi căutăm ceea ce găsisem deja. Pharmacon se numește unul din poemele lui Liviu Antonesei, din analiza căruia voi încerca să extrag un fel de artă poetică antoneseiană incipientă.

În cartea sa, Dissemination (1972, trad, rom. 1997), comentând dialogul platonician Phaidon, în care Socrate, – adversar al scrisului în comparație cu oralitatea și memoria firească -, considera că inventarea scrierii e în defavoarea oamenilor, care vor fi tentați să înlocuiască memoria cu amintirea și prezența cu absența, scrisul fiind de fapt un pharmakon, o vrajă-otravă, Jacques Derrida construiește în jurul acestui termen unul din principiile proiectului său de deconstruire a metafizicii occidentale :

„Esența” pharmakon-ului constă în aceea că, neavând esență stabilă, nici caracter „propriu”, el nu este substanță în niciunul din sensurile acestui cuvânt (metafizic, fizic, chimic, alchimic). Pharmakon-ul nu are nicio identitate ideală, este aneidetic și aceasta, în primul rând, pentru că nu este monoeidetic (în sensul în care Phaidon vorbește despre eidos ca despre ceva simplu: monoeidis). Această „doctorie” nu este una simplă. Dar prin aceasta nu înseamnă că e un compus, un syntheton  sensibil sau empiric, care participă la mai multe esențe simple. El este, mai degrabă, mediul anterior în care se produce diferențierea în general și opoziția între eidos și „altul” său, acest mediu este analog celui care mai târziu, după și conform deciziei filosofice, va fi rezervat imaginației transcedentale, care nu ține, pur și simplu, nici de sensibil, nici de inteligibil,  nici de pasivitate, nici de activitate. Mediul-element va fi întotdeauna analog mediului-mixt. Dar a făcut-o în trecere, incidental, cu discreție, în legătură cu unitatea contrariilor în virtute și nu cu unitatea dintre  virtute și contrariul ei.

(Jacques Derrida, Disemnarea, Traducere și postfață de Cornel Mihai Ionescu, Editura „Univers enciclopedic”, București, 1997, p. 123-124).

 

Acest „mediu anterior”, propriu pharmakonului, asemănat de Derrida cu spațiul imaginației transcendentale a lui Kant, va fi descris de către un contemporan al lui Derrida, Cornelius Castoriadis, în termeni de imaginar radical, o magma (atenție, cuvântul apare și în poemul de mai sus!) care și constituie în mod fundamental orice ființă umană, dar și mediul social care îi este propriu acesteia, definit și el tot magmatic de un anume imaginar social. Amintesc aici de C. Castoriadis, întrucât magma imaginarului său radical pare formată parcă doar din componente pharmakon-ice, cum este construit, preponderent, deși nu exclusiv și poemul pe care încerc să-l comentez.

În mare parte, poemul e alcătuit din elemente, numite de mine pharmakon-ice, „ancorate” acestea pe lângă puține expresii, ce pot (sau nu !) să fie considerate drept „tranzitiv”-univoce (sau „monoeidetice”, dacă e să folosim terminologia platoniciană evocată de Derrida) : zi cenușie (dar nu e imposibil ca „cenușiu” să evoce aici și resturile unei combustii anterioare), a ridica jaluzele, respectiv, acea dimineață, poetul face. Celelalte elemente sau au semnificații ambigue, prime (pharmakon-ice), sau figural-imaginar-retorice, secunde. Cameristele ploii evocă mai puțin o meserie/funcție/rol, ci mai degrabă, ambiguu, pharmakon-ic : „femei ce se vor fi găsit (de sub alte ploi?) în camere”. Sângele nopții sugerează confruntări mai degrabă erotice decât altele, mai bătăioase, sau semnifică doar viață ca trăire intensă (doar fragmentară, doar nocturnă).  Ghișeele de aur (semnificând, poate, sinecurile sau posturile privilegiate oferite favoriților fără alte merite decât obediența lor) introduc o mai lungă construcție ironic-satirică (despre scriitorii favoriți ai regimului), ca și exemplul de vers bine lucrat : pasărea zboară spre cer (un clișeu jalnic). În timp ce „adevărul” este unul opus: individul, poetul ținut în frâu (tu) pare a fi copac singur/ în calea vântului rece, cu „rădăcinile” bine prinse în magma pulsatorie (a trăirilor interioare) de sub asfalt, iar deasupra (mediul social) :  o siberie a sufletului. Lumea în care ajunge acest tu e una a vorbăriei unor eunuci (=ființe impotente, special castrate, paznici ai altora, făuritori-născători), sau niște cultivatori de proze anoste, cu capetele goale, (de păpuși mânuite?), pe țarini uscate…

Tăcerea finală este poezia (încă mută), opusă lumii trăncănelilor.

 

Nostalgie

 

Nu vedem copaci scheletici, nici pădurea ce-a fost,

ce-ar trebui să fie. Noi suntem umbra suavă a unei păreri.

Suntem orbi, suntem surzi la freamătul viu al luminii.

Degeaba violetul brumat al prunelor, degeaba cântul

unui greier în noapte, degeaba cutele gresiei sub palmele

noastre umade de spaimă. Spaima golului – fără leac.

Din aparență în aparență, trecem pe drumul fără sfârșit.

De undeva, va coborî peste noi plenitudinea.

Ne va acoperi cu o apă uriașă, o apă luminoasă și verde.

Ca o noapte de catifea. Ca placenta zile dintâi.

Co o bucurie înspăimântătoare

În noi, vom pluti alene pe drumul fără sfârșit.

 

(Din ciclul: Arborele Eonei și celelalte poeme de dragoste culese

din Arrborele Gnozei, 1986-1999, in : Un taur în vitrina de piatră,

1. 122)

 

Ceea ce m-a atras la acest poem este definiția aparent stranie a termenilor, începând cu titlul (în raport cu conținutul poemului), apoi senzația de „glosolalie” (cuvintele familiare par să aparțină unei limbi ciudate) de care amintise Al. Cistelecan în talentatate sale pagini dedicate operei poetice a lui Liviu Antonesei și, nu în ultimul rând, dezinvoltura folosirii unor clișee verbale : cântul/unui greier în noapte, spaima golului, noapte de catifea, vom pluti alene, drum fără sfârșit…  Ciudată nostalgie pentru un nostos al trăirilor „perinatale”, de placentă, ale zilei dintâi !

 

Un medic ceh, Stanislav Graf, naturalizat american în Baltimore, apoi în Los Angeles, ale cărui lucrări au fost entuziast apreciate de  savantul Carl Segan în cartea sa, Creierul lui Broca, descperise persistența la numeroșii săi pacienți, originari din lumea întreagă, a unor reprezentări înscrise în creiere încă din perioada imediat anterioară și imediat posterioară nașterii – de unde și termenul „perinatal” – , imagini actualizate de folosirea frecventă a drogurilor psihotrope.

Iată și „nostosul” din poem, unul „placentar”, în sensul ironic conferit expresiei „nostalgia originii”. Dincolo de această „nostalgie” se găsește înfășurarea individului în diverse „doxe” (Noi suntem umbra suavă a unei păreri, trecând din aparență  în aparență), de unde și puternica ancorare în clișee. Nostalgiile noastre sunt, poate adesea, doar efecte ale opiniilor (creditate drept „adevăruri”, ceea ce nu sunt, prin definiție), aflați cum suntem sub influența psihotropă a unor ideologii- glosolalii, nemaivăzănd nici copaci scheletici, care sunt, nici pădurea ce-a fost și nici ce-ar trebui să fie.

 

 

Poveste filosofică. În metru antic.

 

Nu, nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu,

Niciodată același vânt nu va trece repetat prin frunzele

Chiparosului strâmb de ani în fața hotelului coborât

Între noi din umbra altor ani, purtând între ziduri alte chipuri.

 

Dar noi doi, eu și tu, ne putem vreodată scălda în aceleași ape,

În pulsațiile nemiloase ale aceleiași vagante mări ?

Pot străluci, în același timp, aceiași stropi purpurii,

Aceeași apă sărată, primordială, poate lumina din adâncuri pieile

Noastre jupuite sub bătaia aprigă și tandră a razelor de amiază?

 

Uneori asta se întâmplă, alteori s-ar putea întâmpla…

Niciodată hălcile timpului nu ies exact la socoteală,

Nici unul dintre noi nu s-a dovedit încă socotitorul perfect,

Iscoada infailibilă a vremilor noastre patibulare.

 

(Din ciclul: Povești filosofice cretane și alte poezii, 2008-2011,

in: Un taur în vitrina de piatră, p.234)

 

Din punctul de vedere al „relatării” (al poveștii) filosofice, poemul repune în discuție raportul dintre două tipuri de identități, în funcție de componentele temporale, numite în poem hălcile timpului, care diferențiază mereu un idem, de un ipse.

 

Dialectica și, mai ales, riguroasa distincție dintre acești doi termeni sunt operate de Paul Ricoeur în prima din cele două mari cărți de sinteză ale sale : Soi-même comme un autre, 1990 (netradus încă în română; a doua mare sinteză, având o astfel de versiune, realizată, în chiar anul apariției originalului, de către doi timișoreni : Memoria, istoria, uitarea, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000). În această primă concluzie a filosofiei sale, Ricoeur distinge două tipuri diferite de identitate : ipse (un sine însuși, diferit absolut de altul/alta/altcineva/altceva, non-dependent de timp sau alte criterii), respectiv, idem (un același/ o aceeași, dar supus/ă schimbărilor temporale sau de altă natură, care îl pot transforma în altul / altceva). Există o iscusită zicală româneaască care arată modul în care se îmbină în aceeași ființare cele două identități distincte : Lupul își schimbă părul dar năravul ba.  Aici „părul” (aspectul) participă la schimbarea (identității) lui idem în altul, în timp ce „năravul” ține de un însuși (însușire permanentă a unei ipseități).

 

Ceea ce se citește și la Heraclit, și în prima strofă a poemului nostru, afirmarea că nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu, nu este – din perspectiva lui Paul Ricoeur  – riguros exact, întrucât și apa unui râu poate fi văzută din perspectiva a două identități simultane, o curgere, mereu alta (deci din perspectiva identității-idem), dar faptul de a nu putea fi confundată cu apele altui râu îi conferă calitatea de a fi în sine-aceeași, neschimbată (deci o identitate-ipse).

 

Din punct de vedere poetic, raportul dintre acești termeni e hotărâtor pentru trăirile generate de versuri, prin emoții și situări multiple în dragoste și prietenie, precum și în etica relațiilor subiecților cu lumea și cu propriile lor promisiuni.

 

Strofa mediană transmite năzuința tuturor îndrăgostiților lumii de a putea renunța la identitățile-idem, dinamice, schimbătoare, heraclitiene, generatoare continuu de alterități temporale și altele, pentru celelalte, să zicem parmenidiene, reglate acelea doar de ritmicități-ipse, veșnice întoarceri ale unui mereu același. A fi și nu doar a putea fi consecvent unei aceleiași promisiuni date cândva ține – după Ricoeur – chiar de temeiul identității-ipse. Cu alte cuvinte promisiunile vechi nu se „prescriu”, cum nu se prescriu nici crimele, neuitarea ține parcă chiar de resorturile identității-ipse.

 

Remarcabil este faptul că poemul afirmă, în concluzie, posibilitatea coexistenței sau, mai precis, a succesiunii celor două dimensiuni identitare : Uneori așa se întâmplă, alteori s-ar putea întâmpla…

 

Chiar și stilistic sau din punctul de vedere al originalității vocabularului folosit de poet, întâlnim în text neologisme specifice (deci cu identități-ipse), cum sunt termenii vagant, respectiv patibular, dar prezente, cu o frecventă destul de mare, și în alte poeme (având, deci, în ansamblul operei antonesiene, identități-idem).

 

 

Tu, adică eu, adică tu. Poveste filosofică

 

Tu ești de aici, nu de altunde –

Nu de la nașterea întâmplătoare,

Ci decând piatra aceasta albă, tărmurile acelea roșii,

Valurile sărate și negre

Au pulsat în venele unui strămoș rătăcitor,

Zidar de biserici, în Hiperboreea

Tu ești de aici, nu de altunde –

Tu nereu vei fi de aici. Și vreodată

Chiar aici vei fi, aici sângele se va întoarce

La izvorul său de piatră.

 

(Idem, p.240)

 

Poemul  a deschis remarcabila serie de Povești filosofice cretane, continuate, fără întreruperi, din anul 2008  (am arhivate până astăzi  62 de poeme, dar ele pot fi mult mai multe). Aceste „povești” poematice prezintă niște avataruri contemporane ale legendarului Minotaur, sub chipul Taurului din Nord, reîntors ciclic-obsesiv, cel puțin o dată pe an, pe plaiurile iubite  de deasupra marilor labirinturi cretane, pentru a se încărca cu noi energii (din ceea ce este numiit mai sus izvorul său de piatră). Mi-am amintit de un fraagment,  poate încă studiat în toate școlile rusești, în care mult mai tânărul Anton Cehov îl contrazice pe iubitul său prieten și maestru, Lev Tolstoi:

 

Tolstoi spune că  omul are nevoie doar de trei arșini de pământ [1 arșin= 0,71 m]. Ce tâmpenie ! – de trei arșini de pământ are nevoie un cadavru, omului viu îi trebuie întregul glob pământesc  Și mai ales scriitorului…(Din memoriile lui Ivan Bunin despre Cehov)

Desigur, primul scriitor cu adevărat democrat al rușilor (după convingerea lui Vasili Grossman, conform unui celebru pasaj din romanul Viață și destin) nu va fi subînțeles vocația, deja multiseculară a rușilor, pentru un imperialism mai mult sau mai puțin evident, ci enuță ceea  ce astăzi se poate înțelege pozitiv din globalizare. Pentru Liviu Antonesei centrul veritabil, generos și originar, al unei astfel de globalizări , nu numai în spațiu, dar și în timp, n-ar putea fi decât Creta.