Avatarurile crisalidei

Dacă aserțiunea potrivit căreia ,,Autorii comunică cu cititorii lor și pe calea subconștientului.” (p. 225) își dovedește justa ancorare în hermeneutica lecturii, atunci va trebui să ascultăm cu mare atenție timbrul vocii auctoriale din romanul Cum am devenit român de Székely Ervin, pentru că ne divulgă adevăruri mult timp nerostite ori păstrate sub pecetea tainei de apărătorii corectitudinii politice ori ai unui statu-quo ce ignoră datele realității actuale. Volumul, apărut în 2017 la Editura Curtea Veche, sub traducerea din limba maghiară semnată de Iosif Klein Medeșan, este o carte curajoasă, pe alocuri un cri de coeur, care ipostaziază, pe suprafața biograficului ficțional, etapele succesive ale întâlnirii și confruntării cu lumea, reprezentând tot atâtea experiențe de mare intensitate trăite de personajul-narator Vacaki Szabolcs. Scriitor și jurnalist al Societății Române de Radiodifuziune, Székely Ervin a mai publicat, în 2016, traducerea în limba română a romanului Jilț și caldarâm. Apariția recentă a noii sale cărți la aceeași editură, concomitent în română și maghiară (cu titlul Egy asszimiláns feljegyzései), are adânci motivații înscrise în necesitatea receptării de către un public cât mai larg. În adâncimi, cartea propune un dialog deschis și onest, netulburat de prejudecăți și tabuuri, despre reflexiile identitare și relațiile dintre o minoritate și majoritatea etnică dintr-un stat unitar, și nu doar dintr-un spațiu geografic cu o istorie marcată de sinuozități și contradicții. Mai presus de toate, există o patrie culturală, spirituală: ,,Omul are nevoie de o patrie, o patrie spirituală, o patrie culturală.” (p. 178)

Din narațiunea suplă și de cert rafinament artistic crește un anumit tip de autoreferențialitate a literaturii, ce ne readuce în memoria culturală primele încercări din zorii modernității, consubstanțiale cu estetica lui Cervantes. Este cartea unui mare și pasionat iubitor de literatură: ,,Literatura era pentru mine concomitent etalon și instanță judecătorească ultimă, iar poeții și prozatorii, pe cale de consecință, judecătorii tuturor lucrurilor din lumea aceasta.” (p. 27) În numeroase pasaje, literatura devine personaj și vorbește despre sine. Fascicule intertextuale eclerează fâșiile de viață, așezându-le sub semnul unor fragmente de poezie sau de teatru cu care comunică continuu, aflându-se într-un dialog existențial. Se întrezăresc și alte incursiuni stilistice, mai ales cu ținută metalingvistică, prin care se cercetează barocul lexical din Transilvania zilelor noastre, rezultat în urma unor efervescente interferențe, împrumuturi sau adaptări fonetice. Unele secvențe pot fi citite, deopotrivă, ca un îndreptar etimologic al cuvintelor comune celor două limbi, româna și maghiara, pătrunse și asimilate dintr-o limbă într-alta de-a lungul timpului. În altele, se limpezesc fine observații de psihologie a limbajului, adevărate extensii eseistice despre evoluția gândirii pe măsura modernizării treptate a expresiei lingvistice și aglutinării diferitelor fapte de limbă. Nu în ultimul
rând, rețin atenția considerațiile deduse din psihocritica modernă, implicând experiența de lectură a
cititorului concret.
Totuși, nu dorim ca aceste trăsături, reperate prin descinderea în straturile mai adânci de
semnificație, să fie acuzate de o prețiozitate conceptuală, altfel necesară oricărei analize riguroase,
căci romanul atacă un subiect demn de tot interesul. Cele șapte capitole ale cărții (iar numărul lor nu
este ales întâmplător) reprezintă șapte trepte ale devenirii lui Vacaki Szabolcs, o transformare ce
presupune o acută conștientizare și asumare a ființei sale interioare, mult mai nuanțate sufletește, care
transcende individualul. Calea de eliberare din crisalidă e hașurată cu obstacole, probe, încercări, cea
mai acută dezvăluindu-se prin criza de identitate. Stilul fiecărui capitol e distinct, se maturizează
odată cu personajul, evoluând de la ritmul zvâcnit și concis al copilului spre tempoul amplu și
cumpănit, interogativ și problematizant al adultului preocupat de locul său în lume și de bântuitoarele
angoase identitare.
O interesantă construcție textuală revigorează formula gidiană a punerii în abis printr-o
narațiune de o concentrație epică aparte, mizând pe efectul cercurilor concentrice, al cercurilor vieții
ce glisează imperceptibil spre vibrația esențelor, spre timpul marilor idei și reflecții despre natura și
condiția umană. Rama aparentă ne introduce în miezul unui dialog imaginar dintre om și propria
identitate, învăluită în misterul unui demiurg interogativ. Cu o alură birocratică, privată de
omnisciența cucerită în scrierile narative consacrate, instanța imanentă își rătăcește în final masca,
topindu-se în matca vocii interioare. Iluzia alterității se spulberă în revelarea celuilalt, a unui alter
ego bine ascuns printre întortocheatele arcane ale vieții.
Fără intenția de a destăinui firul tramei epice, încercăm să marcăm câteva interesante volute
ale acestui roman mai puțin obișnuit. Capitolul inițial, sugestiv intitulat Ria-ria, Hungaria!, se
construiește sub privirea copilului care-și explorează spațiile proximității și cochilia identitară,
creionând granițe imaginare în perimetrul lumii sale. Mai precis, i le trasează cei din jur, familia,
vecinii, comunitatea din Salonta, un mic oraș situat, la propriu, pe frontiera dintre România și
Ungaria. Totuși, Szabolcs receptează acest spațiu ca pe un centru protector, un Axis Mundi ce va
constitui de-a lungul întregii sale vieți un punct fix, de reper și de recuperare a energiilor risipite.
Secvențele au, în această parte, o accentuată substanță narativă, presărată cu savuroase crochiuri pline
de umor, provocând un râs bonom, pantagruelic, izbăvit de orice rumori resentimentare. Cadrele se
succedă precum filele unui album de fotografii în sepia, cu fulgurante, dar pătrunzătoare portrete ale
celor ce-i străbat copilăria, cu hobby-urile de neuitat, cu topografia cotidiană a locurilor. Un meci de
fotbal devine un bun barometru al societății (à propos de titlul capitolului), întrucât, la nivel
competițional, naratorul se raportează firesc la ,,ai noștri”. Deocamdată configurarea semantică a
expresiei îi pare limpede, dar, mai târziu, va constata că lucrurile sunt ceva mai complicate. Cărțile,
literatura și poezia maghiară produc adevărata revelație de la vârsta adolescenței. Arany János, Sándor
Petőfi, Jókai Mór, Zsigmond Móricz, Kálmán Mikszáth, József Attila, Ady Endre îi oferă prima
,,intimitate cu literatura maghiară.” (p. 27), dar și scânteia propriei sensibilități și creativități lirice.
Devine un fel de ,,poeta doctus”, un produs livresc al lecturilor personale, al bibliotecii de care se
desprinde tot mai greu. ,,Calea poeților” îi ascute spiritul critic, activ și deschis spre glasul libertății,
provocându-i intrarea în lumea criticii literare, și nu în cea mult dorită a poeziei. Mai târziu, se va
simți la fel de atașat de cultura și spiritualitatea maghiară, cu expresivitatea aparte din poezie, dans și
muzică, dar și de temperamentul specific, rezultat dintr-un soi de amestec între melancolie și
grandoare, căci ,,nu-ți poți trăi identitatea de unul singur” (p. 131).
Tot pe calea literaturii se produce și primul contact cu cultura română, vegheat de creația
neoclasicului George Coșbuc. Următoarele interacțiuni vor fi posibile datorită altor căi delicate, fie
prin sport (tenis și șah), fie prin muzică. Începe să asculte, în clandestinitate, emisiunea Metronom de
la Radio Europa Liberă: ,,Pe Cornel Chiriac, prezentatorul ei, îl consideram mentorul nostru din
eter.” (p. 68) După audiția albumului Cantofabule al trupei Phoenix, ce a produs, de altfel, o adevărată
revoluție în rock-ul progresiv românesc, cu rarele sonorități de folk medieval, afirmă: ,,Acest disc a
declanșat schimbarea imaginii mentale pe care ne-o formaserăm despre români.” (p. 69) În perioada
bucureșteană, se delectează la concertele de jazz ale lui Johnny Răducanu și Harry Tavitian. Prima
străfulgerare a echilibrului dintre preferințele și înclinațiile sale artistice se întrevede în
imposibilitatea alegerii între Anca Parghel și Kern András: ,,Rămânând la comparația anterioară, nu
afirm că Anca Parghel l-ar fi surclasat pe Kern András, însă trăirile mele au fost atât de diferite,
încât am simțit că, la un moment dat, va trebui să iau o decizie. Asta, deoarece, pentru a le înțelege
și interioriza pe deplin valoarea, mai întâi va trebui să mă aclimatizez, ca să zic așa, procesul nu se
poate realiza de pe o zi pe alta.” (p. 177)
Treptat, constată că lumea sa se lărgește. Experiența serviciului militar obligatoriu înseamnă
și contactul cu un naționalism visceral, prin plutonierul Chiciu, receptat cu aceeași cerebralitate cu
care va primi neobișnuitele întâmplări ale vieții: ,,Românul abstract a fost înlocuit de românul în
carne și oase, care e mult prea complex pentru a putea fi definit printr-un singur atribut.” (p. 84)
Crisalida e pregătită să-l cuprindă în vârtejul unei metamorfoze ireversibile. Primele dialoguri
deschise cu tineri studenți români din generația sa înlătură orice ambuscade din calea comunicării.
Un alt nucleu narativ se concentrează în capitolul Boroaia, al cărui titlu, inspirat ales, redă
denumirea satului din județul Suceava unde proaspătul profesor de limba franceză, Vacaki Szabolcs,
este repartizat după terminarea Facultății de Litere din Cluj. Alungat, parcă, la capătul lumii, în
mijlocul unei comunități pur românești care-i receptează alteritatea și-l întâmpină cu suspiciune, își
descoperă, surprinzător, rădăcinile germane. Rescrie o fascinantă saga a ramurii paterne din familie,
impresionat de gestul bunicii sale de a renunța, din iubire, la identitatea, limba și cultura ei. Ceea ce
lui însuși i se pare de neconceput… Întrebările curg în cascadă, amplificate de infuzia exterioară a
unui naționalism organizat, ideologic, răspândit prin propaganda de stat în anii ’80. Nu cade în
capcana generalizărilor specioase, ci încearcă să afle cum gândesc, de fapt, românii. Sentimentul
identității, al apartenenței, capătă noi nuanțe, interiorizându-le în nopți albe de reflecții. Boroaia e,
paradoxal un punct de inflexiune al existenței sale, locul întâlnirii marii sale iubiri și al viitoarei soții,
Rodica Cristescu, dar și al intuirii unui nou ,,acasă”, care-l împiedică să aleagă calea exilului, un
,,acasă” regăsit în toți prietenii din România, deopotrivă maghiari și români. Interacțiunile, firești, îl
ajută să înțeleagă că ,,asimilarea a două sau a mai multor culturi nu duce neapărat la pierderea
identității” (p. 178).
Mutarea la București deschide noi capitole și consacră nota documentară a romanului. Străbate
o capitală devastată de furia sistematizării din ultimii ani ai comunismului, mutilată de grotescul
arhitecturii ceaușiste. Odată intrat în presa centrală, ca redactor la revista antifrastic numită
Avangardistul, dilemele se acutizează. Se amuză amar de iluzia unora dintre colegii de redacție că
practică o formă de rezistență la furibunda cenzură a vremii, pe calea aluziei și sugestiei. Apreciază
însă opoziția voalată prin teatru, recunoscându-i acestei arte imensa forță de transmitere a mesajului,
oricât de codificat ar fi acesta. Pe de altă parte, e siderat de întoarcerea, în prim-planul vieții culturale,
a foștilor versificatori din anii realismului-socialist. Observă la cei din jur trei soluții de supraviețuire
într-o societate totalitară: supunerea sau acceptarea tacită; riposta; complicitatea și colaborarea cu
aparatul de represiune. Fără ezitare, o respinge vehement pe cea din urmă, dinamitând, prin
disimulare, orice încercare de recrutare în structurile fostei poliții politice. După evenimentele din
decembrie 1989 se redeschid răni mai vechi. Deși știe deja că naționalismul de stat nu este și al
poporului român, observă cum se alimentează, ca un fluid toxic, naționalismul individual, poate mai
asfixiant ca înainte. Din ambele direcții apar noi forme de manipulare mediatică, de inducere a ideii
de conflict interetnic. Nici noile patronate din presa de limbă maghiară nu atenuează focarele
identitare, ci, dimpotrivă, speculează emoțiile și sentimentele grupurilor etnice, ghidându-se după
principiul homo homini lupus. Pe măsură ce descoperă noi calități la ceilalți, observă că autarhismul
elitei maghiare s-a contras într-o provincializare vizibilă, mai ales, la nivel lexical. Confruntările intră
într-o nouă etapă, cea virtuală. Din nefericire, rețele de socializare nu coagulează, ci, dimpotrivă,
dezbină, acutizează opțiunile, mai ales pe cele radicalizante. Asistă cu neputință la disputa dintre
conaționalii săi și ridică alte întrebări grele și dureroase, care nu exclud din terminologie manipularea,
fanatizarea, amenințarea revărsării de ură.
Există numeroase alte secțiuni în paginile romanului care investighează cu subtilitate o
problematică de ardentă actualiate. Întrebările personajului se rafinează odată cu înaintarea în vârstă.
Dintr-o astfel de obsedantă interogație reiese că înaltele valori umane ar trebui să devină zone de
referință a oricărei existențe: ,,Diferențele etnice duc inevitabil la contradicții antagonice sau există
valori umane mai înalte decât etnicitatea?” (p. 185) Încercarea denumirii acestui neobișnuit proces
de metamorfoză interioară prin care trece Vacaki Szabolcs, recurgând la termeni
precum ,,aclimatizare”, ieșire din crisalidă, descoperirea sinelui sau chiar un tip aparte de metanoia,
este, poate, mai puțin importantă decât înțelegerea resorturilor care l-au provocat. Iar pentru aceasta,
avem acum la îndemână istorisirile, întrebările și răspunsurile posibile din romanul unei profunde și
delicate deveniri umane.

Székely Ervin, Cum am devenit român. Traducere din maghiară de Iosif Klein Megheșan.
București: Curtea Veche Publishing, 2017, 239 p.