Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

În arhitectura volumului, povestirile despre viața din anii deportării în Bărăgan sunt inserate într-o consistentă parte conceptuală și metodologică. Introducerea în contextul istoric presupune o incursiune în cadrul legislativ de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, demers necesar pentru înțelegerea mecanismelor juridice create în mare grabă de autoritățile comuniste pentru a da iluzia legalității. Întregul eșafodaj juridic constituie un monolit construit treptat din succesivele Hotărâri ale Consiliului de Miniștri privitoare la instituirea domiciliului obligatoriu. Abreviată D.O. în documentele oficiale și în cele individuale de identificare, măsura restrictivă devenea aplicabilă anumitor categorii de persoane, strict etichetate drept ,,elemente dușmănoase”. În fapt, prin această sintagmă se delimita o pleiadă de grupuri sociale și etnice distincte, dislocate după un plan bine coordonat și păstrat sub pecetea tainei până în momentul declanșării sale faptice: etnici germani, mari proprietari de terenuri agricole, locuitori de la granița cu fosta Iugoslavie (șvabi, unguri, bulgari, sârbi, români, evrei, basarabeni, bucovineni, aromâni etc.).

Un survol asupra cazurilor analizate creionează câteva constante ale acestei practici represive, al cărei model direct este, așa cum am punctat deja, cel al deportărilor în Siberia, în decadele regimului comunist din fosta U.R.S.S. Mai întâi, frapează evidenta lipsă a unor procese în urma cărora să se fi emis sentințe de condamnare și de aplicare a măsurilor punitive de dislocare/ deportare. Pe de altă parte, strămutarea forțată, doar pe baza unor liste cu numele deportaților, nu seamănă nici cu numeroasele cazuri de condamnare administrativă, aflate, și acestea, dincolo de limitele legalității. Confiscarea averilor celor deportați, numeroasele interdicții aplicate ulterior, inclusiv după ridicarea pedepsei, cum ar fi cele de deplasare și de muncă sau cele impuse copiilor aflați la vârsta școlarității, constituie grave abuzuri și încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Deportații nu au fost spoliați doar de bunuri și proprietăți, ci și de ani neprețuiți din viață, pe care nicio formă reparatorie ulterioară, morală sau materială, nu i-ar mai putea restitui.

Scurta bibliografie a deportării înregistrează studii esențiale redactate de cercetători recunoscuți pentru preocupările în domeniu, precum Rafael Mirciov, Smaranda Vultur, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Romulus Rusan, William Totok, Ioan Bălan, Miodrag Milin ș.a., mărturii și memorii aparținând unor autori precum Lăcrămioara Stoenescu, Elena Spijavca, Silvestru Ștevin și Vasile Calestru, documentare și o piesă de teatru, Julieta de András Visky, montată de regizorul Tompa Gabor pe scena Teatrului Thalia din Budapesta.

Dintr-o altă componentă introductivă a cărții, intitulată Proiectul ,,Memorialul deportării”, răzbat ecouri despre munca titanică a editorilor și eforturile concentrate pe mai multe direcții și niveluri de cercetare, urmărind relevanța diseminării prin toate canalele mediatice. Capitolul este precedat de un motto percutant, preluat din mărturia lui Victor Gaidamut, care pune într-o nouă lumină lecția umană a poveștilor de viață: ,,Am supraviețuit și am și învins până la urmă! Am învins!” (p. 19) Imperativul urgenței, motivat de vârsta înaintată a multora dintre mărturisitori, se conjugă în mod fericit cu sprijinul oferit de Fundația Hanns Seidel și Centrul de Studii Memoriale și Identitare. Au rezultat până acum o serie de materiale și dezbateri publice cu o puternică amprentă memorială: website-ul www.memorialuldeportarii.ro, filmul documentar Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească, structurat pe o cronologie a deportării și remarcabil realizat din punctul de vedere al tehnicii cinematografice, cu episoade bine legate, cu o forță de evocare specifică vieții autentice și cu puternice efecte în orizontul afectiv al privitorului. Din materialul documentarului s-a născut volumul discutat în spațiul acestui articol, Deportați în Bărăgan…, constituit din fragmente revelatoare ale mărturiilor orale. Metoda de cercetare istorică aplicată este cea a ,,povestirilor de viață” culese pe teren, adevărate documente necesare istoricilor care studiază în profunzime spațiul concentraționar românesc din perioada comunismului. Interviurile au fost concepute în baza unui demers coerent, exersat sub forma unor anchete ample, desfășurate în mai multe etape: etapa discuțiilor preliminare cu viitorii intervievați; interviurile propriu-zise; revizitarea locurilor pentru refacerea unei topografii imaginare a dislocărilor în Bărăgan. Cei cincisprezece povestitori au câteva trăsături comune. Toți au calitatea de martori ai evenimentelor și, cu o singură excepție, au rămas în Bărăgan după ridicarea restricțiilor domiciliare, deoarece, fiind originari din Basarabia sau din Nordul Bucovinei, au simțit că nu mai au la ce anume să se întoarcă în Banatul unde se refugiaseră inițial, între 1940-1944, în anii prigoanei sovietice, convinși că ajung într-o lume mai bună. Dar și lumea aceasta, atinsă de morbul comunist, îi deportase în propria versiune în miniatură a Siberiei sovietice. Deziluzia și sentimentul că au fost trădați, ispășind nevinovați o imaginară și grea culpă, aduc în privirile lor umbrele tristeții: ,,Deportarea s-a făcut prin denunțuri.” (Monica Bocșa – Constantinescu, p. 37)

Partea cea mai consistentă a cărții e dedicată multiplelor voci evocatoare. Povestirile de viață sunt decupaje existențiale. Memoria funcționează selectiv, iar polifonia amintirilor se articulează pe o adevărată antropologie a deportării, cu nuclee specifice și focalizări emblematice ce trimit fie spre tipologia umanității, fie spre geografia sau temporalitatea evenimentelor trăite. Fiecare capitol se deschide cu câte un motto, o replică esențială a celui intervievat, cu o fotografie și o microfișă biografică, completându-se cu inserții metodologice privitoare la locația și data dialogului, la șirul determinărilor ce au făcut posibil contactul cu martorul. E multă energie investită în asemenea demersuri, un lanț uman al contactelor, strategii și abilități de comunicare aparte, deoarece persoanele care au trecut prin asemenea traume în copilărie sau adolescență au o sensibilitate aparte, întrevăzută în straturile afective ale evocărilor. Există o psihologie a limbajului, sesizabilă atât în formele oralității (din filmul documentar), cât și în transcrierile convorbirilor. Chiar prelucrate în acord cu expresivitatea actuală, documentele păstrează emoția, verva, spontaneitatea și naturalețea limbajului. E o datorie de onoare să amintim numele mărturisitorilor: Victor Gaidamut, Monica Bocșa (Constantinescu), Leonid Galațchi, Marcela Burlacu (Bent), Carl Franz Dunaienco, Greta Donțu (Anghelache), Epifan Galan, Aneta Mingea (Udrea), Teofil Lupu, Daria Gogu (Andronache), Domnica Malofei (Marin), Valeriu Sîrbu, Ana Dron (Buga), Florica Minodora Martin (Negru), Silvia Mudrei (Moldoveanu).

Parcurse fir cu fir, istorisirile au o anumită morfologie asimilabilă unei paradigme narative, din care nu lipsesc momentele de mare tensiune, precum arestările în noaptea sau dimineața Rusaliilor din 1951, pregătirile pentru plecare, starea de confuzie a celor nominalizați, spaima provocată de presupusa deportare în Siberia, traumatizanta experiență a transportului cu trenul spre gara Călărași, abandonarea în mijlocul miriștii din Bărăgan sau în lanul cu trifoi, în deplină pustietate, parcelarea locurilor indicate, construcția colibelor în timpul verii, iar apoi a bordeielor din chirpici pentru întâmpinarea iernilor geroase, izolarea satelor noi de comunitățile din împrejurimi, munca forțată, la care erau supuși inclusiv copiii, foamea cumplită, lipsa apei potabile, interdicțiile de tot felul…

Printre ciulinii Bărăganului se intuiește spațiul tuturor contradicțiilor posibile. Deportații retrăiesc condiția primilor oameni, a celor alungați din Paradis, văzându-se nevoiți să ridice localități din nimic, pe terenuri virane, să îmblânzească natura ostilă. Solidarizarea în suferință scoate la ieală adevărate insule de finețe și delicatețe sufletească, probabil uitate sau latente într-o conviețuire firească: ,,Oamenii încercau să se ajute între ei, să facă ceva care să-i salveze.” (Victor Gaidamut, p. 32) Timpul sacru al marilor sărbători, Crăciunul și Paștele, e marcat de fiecare dată, cu mai multă fervoare decât în orice parte a României aflate sub regimul comunist. Medicii, rari, asemenea profesorilor, înfruntă la unison condiția deportaților. Remarcabilă e constatarea că ei se numără printre specialiștii și cercetătorii de elită ai profesiunii lor, o parte provenind din vechiul mediu academic și universitar. Li se vor alătura foști deținuți politici, eliberați din închisori sau din coloniile și lagărele de muncă ale sudului, nevoiți să se supună, o perioadă, acelorași restricții domiciliare.

Fiecare narațiune are propriul stil, focusat pe anumite repere individuale. Leonid Galațchi, spre exemplu, oferă date precise, informații prețioase despre cronologia ritualului deportării, ușor asimilabile datorită cursivității și supleței evocării. La fel ca ceilalți mărturisitori, amintește de interdicția deplasării, de limitarea posibilităților de mișcare. O stare de provizorat și de improvizație plutea, invizibilă, deasupra satelor noi: ,,În luna noiembrie, decembrie, oamenii din sat și-au făcut case din pământ bătut și din chirpici, căci astea erau materialele pe care le aveam la îndemână acolo.” ( p. 43) Principiul panopticonului, în jurul căruia se construiește orice edificiu concentraționar, e perceput cu acuitate: ,,Satul era foarte păzit, nu aveam voie să ieșim din sat. Era și un observator, un schelet din lemn, cred că din lemn era făcut, unde era în permanență un soldat cu arma, care păzea satul și nu puteam să ieșim.” (Marcela Burlacu – Bent, p. 53) În ciuda controlului sever, s-au înregistrat cazuri de evadări. Motivul lui Papillon, al evadatului, se reiterează în povestirea Dariei Gogu (Andronache), ce reușise să fugă din deportare, finalizându-și, astfel, studiile pedagogice: ,,Eu, după 2 luni, am fugit din deportare și m-am dus în Ardeal la sora mea ca să termin Școala Pedagogică. Am stat acolo un an de zile fără buletin, cu frica în sân. Mi-am terminat școala și mi-am luat diploma de învățătoare. M-am întors în Bărăgan ca să-mi ajut părinții să aibă din ce trăi și am fost învățătoare la școala din comună.” (p. 94) Peste ani, nu regretă întoarcerea din libertate spre locul deportării, nu regretă, de fapt, nimic. Sentimentul împlinirii unei omenești responsabilități și bucuria ajutorării părinților și a comunității aflate în mare nevoie transcend orice determinări ce țin de rostul nevoilor individuale.

Sufletul cărții, de o adâncă sensibilitate, se ascunde într-una din răvășitoarele mărturii ale volumului, care aparține Domnicăi Malofei (Marin), fosta profesoară de limba și literatura română a unuia dintre editori, Claudia-Florentina Dobre. Ori în confesiunea lui Valeriu Sîrbu, fondatorul și președintele Fundației ,,Memoria unei deportări – Fundata, 18-19 iunie 1951”. Ori în stilul zvâcnit și neîmblânzit al Anei Dron (Buga), amintind de graiul frust și curat al Aniței Nandriș-Cudla: ,,Îs eroină. Păi cum eroină, am muncit de m-am rupt…” (p. 111) Le-am adăuga relatarea Anetei Mingea (Udrea), captivantă prin finețea descrierilor realizate în cea mai genuină notă artistică: ,,Aș fi vrut să mă pot duce în satul în care am copilărit. Aș vrea să văd iarba din jurul casei, aș vrea să văd pomii pe care tata și mama i-au sădit. Salcâmii care înconjurau toată curtea aceea mare. Mi-e dor de florile pe care cu ajutorul unor vecini nemți – ei iubeau foarte mult florile și în general grădinăritul -, le-am plantat în fața casei.” (p. 82)

Să rămânem în final în perimetrul evocării Anetei Mingea (Udrea), pentru că vocea ei unifică o seamă de concluzii la care ajung, direct sau învăluitor, toți mărturisitorii. Paradoxal, anii deportării au coincis cu copilăria trăită printre ciulini ori cu vârsta adolescenței. Amintirile lor sunt interiorizate, fac corp comun și intim cu viața însăși. Asumarea destinului aduce o invincibilă boare de puritate. Nu există niciun strop de ură în fuselajul cuvintelor: ,,Nu, n-aș șterge nimic. Totul rămâne istorie în suflet, acolo. Nu povestesc cu regret, cu ură… Așa a fost să fie! Cei tineri ar trebui să creadă în cele spuse de noi, să nu își închipuie că fabulăm. Poate a fost mult mai greu decât exprimăm noi în cuvinte.” (Aneta Mingea – Udrea, p. 85) Povestirile lor de viață ar trebui să răzbească mai mult, să înfrângă scepticismul natural al zilelor noastre, manifestat de cei ce pun la îndoială justețea narațiunilor subiective ori intensitatea traumelor deportării. Resentimente și dezgust? Nu, nici acestea nu sunt exprimate de foștii deportați împotriva oamenilor, a celor prin care răul s-a infiltrat în lume, ci împotriva comunismului, regimul politic desfigurator de suflete, vise și destine.

 Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească. Editori: Valeriu Antonovici, Claudia-Florentina Dobre. Introducere și concluzii: Claudia-Florentina Dobre. Traducere în limba engleză: Anca Bărbulescu. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2016, 285 p.