Interviu MIHAI MĂNIUȚIU: Cînd vine ”febra”, timpul nu mai contează; pot să scriu oricînd

Dialog Cristian Pătrășconiu – Mihai Măniuțiu.

Cum scrieți? Cînd scrieți?

Scriu noaptea. Scriu noaptea tîrziu. A fost o perioadă în care privilegiam diminețile, însă, de la o vreme, am nevoie de noapte. Am nevoie de singurătatea nopții. Ziua nu mă mai simt suficient de singur ca să scriu. Am o meserie, cea de regizor de teatru, care se face în comunitate – și asta mă face să fiu singur între foarte mulți oameni și, de fapt, sincer, să nu fiu singur niciodată când fac un spectacol. Și atunci, ca să mă pot despărți de mine, regizorul, și să fiu eu, scriitorul care am fost odată (pentru că eu am început ca scriitor și abia mai apoi am devenit regizor), am nevoie de separația aceasta: lumină-întuneric. În plus, cred că această opțiune se leagă și de faptul că, în ultima vreme am scris mai mult poeme și proză în poeme. Și ele aparțin, fundamentalmente, registrului nocturn.

Scrisul – ca o febră! Așa ați spus, în mai multe rînduri. Cum așa?

Da. Ca o febră! Într-o vreme, scriam zilnic. Am învățat de la mulții mei maeștrii că trebuie să scrii zilnic, dacă vrei să fii scriitor profesionist. Și am devenit, în același timp, un profesionist al distrugerii manuscriselor mele. Scriam și distrugeam, scriam și distrugeam. Și atunci mi-am zis: probabil că am un alt tip de structură, dar nu pot să scriu așa cum am citit, de pildă, despre unul dintre marii scriitori pe care îl admir, Mario Vargas Llosa. Cel care scrie dimineața 2-3-4 ore, se oprește la mijlocul frazei, a doua zi, cînd reia, reia de la jumătatea frazei și merge în continuare. Pentru mine, e oarecum SF așa ceva, nu sunt un stare să fac așa ceva. Și atunci, pentru că scriam silit, căci mă sileam să scriu zilnic, și pentru că am constatat că distrug mai apoi aproape 90% din ceea ce scriu, am spus: ok, voi face altfel, voi scrie numai cînd nevoia de a scrie e atît de mare încît mi-e rău dacă nu o fac. Aceasta este febra despre care vorbeam. Deci, cînd fac ”febră”, atunci scriu: proză, poeme. Dar numai dacă fac ”febră”, numai dacă nu pot altfel.

maniutiu 1

De ce distrugeați atît de mult?

E un fel de demon în mine, demonul lucidității. Spune Paul Valery: ”luciditatea, acest Eden arid”. Și eu cred că am pășit în Edenul acesta arid prea des; am avut, adică, un fel de hiperluciditate, la care s-a adăugat, în același timp, faptul că eu comparam. Comparam cu maeștrii ceea ce scriam – și ceea ce scriam era, desigur, inferior lor. Tot ceea ce mi s-a părut inferior unui maestru sau altuia, am distrus. De ce să publicăm atîtea cărți, de ce să înmulțim nebunia aceasta cu cartea, dacă nu putem jura cu viața pe ceea ce am scris? Și atunci, asta am decis să fac: să distrug așa de mult.

Acum, cum sunteți, cum vă percepeți că sunteți ”în scris”: un sprinter, un alergător de fond, un maratonist? În raport atît cu actul de a scrie, cît și cu produsul care rezultă…

În ultimii ani, scriu scurt. Așa că nu poate fi vorba de maraton. Mai degrabă, e vorba de sprint.

Merge, se împacă, se ”pupă”, ca să zic așa, regia de teatru cu această condiție distinctă, aceea de scriitor?

Nu. Tocmai de aceea am trecut la regimul nocturn. Cînd mă pot separa, cînd pot uita, cînd urmează întreruperea nopții, mă pot apuca de scris. Nu, nu se împacă deloc cele două, nu se hrănesc una dintr-alta.

Ok. Nu se împacă, dar se întîlnesc? Și, dacă o fac, cum anume se întîlnesc?

În cazul meu, mai degrabă nu. Este o distanță foarte mare, în mine, între una și celaltă. Nu m-a ajutat aproape niciodată regia pentru a scrie. În schimb, am folosit de cîteva ori textele mele pentru a face spectacole. Asta, da. Omul de teatru e mai șmecher și mai abil și îl folosește pe scriitor, în vreme ce scriitorul vrea să uite că este regizor și, din fericire, cel puțin așa cred eu,  uită, poate să uite.

Care este mai fragil și care este mai puternic în Mihai Măniuțiu: omul de teatru sau scriitorul?

Fragili sunt amândoi, se fragilizează unul pe altul. Mi-am asumat condiția aceasta dublă și, probabil că și de aceea, apar dublii și în textele mele, și în spectacolele mele. Pentru că și eu sînt dublu.

Cum vă autopercepeți că ați fi mai mult, mai adînc, mai profund: regizor sau scriitor?

Nu șțiu…Pot răspunde numai într-un sens cronologic. Am început prin a scrie. Sigur, scriam prostioare la început; scriu de la 13 ani. Și am scris, și am scris și am tot scris pînă cînd, la un moment dat, mama mea, care era coristă la Opera din Cluj mi-a spus: uite, tu vrei să scrii! Pentru asta, vei avea nevoie de timp și cel mai mult timp o să poți să îl ai dacă te faci regizor. Ea ar fi vrut să fiu regizor de Operă și îmi dădea exemplul unui regizor foarte cunoscut atunci, Gomboșiu. Uite, îmi spunea mama, el face un spctacol pe an și, în rest, poate să facă aproape tot ce vrea. Dacă vreți, la îndemnul mamei mele, a fost o decizie pe undeva foarte pragmatică, să încerc să fac teatru. Sigur, eu nu eram străin de scenă; mama nu avea cu cine să mă lase acasă, tata lucra în ture de noapte, așa încît, de la 4 ani pînă la 12-13 ani cînd a îndrăznit să mă lase singur acasă, am văzut, nu știu, poate 100 de ”Aida”, nenumărate ”Vaduva veselă”, 60 de ”Lakme” și așa mai departe. Unde mai pui și că, între 4 și 6 ani, am și jucat. Aveam mici roluri de copil, mama pleca în turnee și mă lua cu ea și, ca să poate justifica faptul că vin cu ea, îmi dădeau aceste mici roluri de copil. Am făcut turnee, deci, de la 4-5 ani; am fost copil de trupă. Cumva, otrava scenei s-a insinuat în mine, fără să îmi dau seama; eu eram decis să fac Literele, ca să devin scriitor. Și atunci mama mi-a spus: e o eroare, nu vei avea timp, fă-te regizor. I-am urmat îndemnul.

Alegînd să vă faceți regizor, ați cumpărat acel timp de care spunea mama dumneavoastră?

Bineînțeles. În primii 10-15 ani mai cu seamă, pot să spun că lucram efectiv în teatru 2 luni, iar restul de 10 luni, scriam.

Dar dacă legăm muzica de cele două vocații ale dumneavoastră: e mai muzical teatru pe care îl faceți sau e mai muzicală literatura pe care o faceți?

Nu îmi dau seama. Nu cred că pot să răspund direct la aceasta. Dar, pe alt plan, pot să vă spun că toată această mică viață de copil de trupă m-a făcut să nu mă simt străin în momentul cînd am luat, totuși, decizia să dau, poate ușor pripit, la teatru. Fiindcă nu cred că eram realmente pregătit să fac aces pas, nu văzusem suficient de mult teatru pînă la data examenului la facultate, la Institutul de Teatru din București. Întîmplarea a făcut să fiu între cei trei care au intrat. Întâmplarea sau destinul…

Spuneați despre ”otrava scenei”. Ce este aceasta?

Se spune că, dacă iei un copil și îi dau un rol și îl lași să calce pe scenă, și dacă ajunge la aplauze (o dată, de două ori, de cincizeci de ori), în el intră otrava scenei și nu va face altceva decît această meserie. Cumva înfricoșat de asta, l-am lua odată pe fiul meu și l-am pus să joace, însă nu l-am lăsat niciodată să rămână la aplauze. Îmi reproșează și acum că, spre deosebire de ceilalți doi copii care jucau cu el în spectacol – ”Omul cu mîrțoaga” se chema -, pe el îl trimiteam acasă, înainte de aplauze. Îmi reproșează și acum, dar nu a ales teatrul. Eu nu am vrut prin ”injecția aceasta de otravă a scenei”. Putea să îl aleagă, dar nu în felul acesta, injectat.

Stați, stați puțin: sunt periculoase aplauzele?

Nu ele. Altceva: fascinația scenei! Fascinația acestui răspuns imediat pe care poți să îl ai vis-a-vis de ceea ce faci. Un scriitor nu aude aplauzele niciodată. Citește o cronică, poate la o întîlnire cu cititorii aude cîteva voci care îi cad bine, etc.,etc. Gîndiți-vă că pe scena teatrului din Cluj eu am fost aplaudat de 950 de oameni. La vîrsta de 5 ani. Nu am mai auzit de atunci atîta lume să mă aplaude (rîde).

Dacă există, cum spuneți, ”otrava scenei”, există și ceva opus acesteia? Un fel de, știu eu, ”miere a scenei” sau ceva pe aproape…

Aceeași fascinație…Eu cînd am spus ”otrava scenei” m-am referit în primul rînd la această fascinație a scenei – nu vei face decît ce vrea ea. Și scena vrea ca tu să rămîi acolo, pe scenă.

Ce e mai intim în dumneavoastră: faptul de a fi scriitor sau faptul de a fi regizor?

E onest să răspund așa: acum dublul a pus stăpânire pe mine. Nu cred că acum mi-ar fi bine să renunț la vreuna dintre cele două sau să le ierahizez. Sunt amîndouă. Așa pot să mă verific – întrebându-mă dacă aș renunța. Or răspunsul, de acum, e tranșant: nu, nu aș renunța! Cu toate riscurile care decurg din asta, aș continua în dublu.

fuga cu henri

Unde anume credeți că raportul vârstă-performanță este mai fecund: în teatru sau în literatură? Întreb așa ceva și fiindcă, am verificat asta, ați spun la un moment dat ceva de genul acesta – pentru a fi regizor, trebuie să îmbătrînești…

Da…Sunt nuanțe aici. Poeții pot să răbufnească la 20, la 30 de ani. Sunt multe cazuri. La prozatori, mai ales la cei de texte ample, lucrurile se pun în mișcare mult mai greu; e nevoie de timp, e nevoied e acumulare, e nevoie de experiență de viață. E procesul despre care se spune, cu ghilimelele de rigoare, că ”îmbrătrânind, devii mai bun”. Cu regia, e la fel ca și cu proza amplă. Pe măsură ce crește experiența de scenă și de viață, devii mai bun.

Dar nu e ceva ce se întîmplă în mod obligatoriu…

Bineînțeles că nu. Așa cum bătrânețea nu garantează nimic în materie de artă, nici tinerețea nu garantează nimic în materie de artă.

O întrebare cu a mic și cu b mic: ce vă pune ”in the mood for…” pentru teatru și pentru literatură? Ce vă așează în acea stare sau în acele stări în care simțiți că puteți crea, că puteți spune ceva puternic?

Nu e neapărat foarte diferit pentru cele două. Simplu spus: e momentul cînd simt, văd sau aud ceva. De fiecare dată: undeva în interiorul meu. Asta declanșează – un scenariu de teatru sau viziunea în care văd spațiul, timpul, personajele șamd; la fel mi se întîmplă cu scrisul, cu o nuanță – în ultima vreme, ultimele cărți de poeme sunt în urma unor traume. Au venit ca o nevoie de a trece peste niște traume; e vorba de boala și moartea mamei, ea a avut Alhzeimer, e vorba de ani de zile în care a fost și nu a fost acolo, în care nu știam cît mai știe despre mine și acest fapt a fost o mare traumă. Îmi spunea uneori ”tăticul meu drag”…Am scris o carte despre ea, ”Vertij” și, în același timp, am scris cartea ”Avionul-fantomă” despre tatăl meu, ca o reparație tîrzie pentru cineva despre care am știut că mă iubea foarte tare, dar eu nu l-am iubit îndeajuns…Aceastea sunt în ultima vreme și au venit odată cu vîrsta; odată cu neliniștea nouă pe care mi-a dat-o vîrsta și posibila apropiere a morții. Aici e între cele două vocații ale mele diferența specifică. Altfel, o să spun pînă la exasperare: starea de a crea îmi vine atunci cînd fac ”febră”. Și atunci contrazic și legea nopții și ajung să scriu, în mod normal, noaptea. Acum scriu numai noaptea, zi de zi; de la o jumătate de oră pînă la patru ore. De pe la 9-10 pînă la 2-3 dimineața. Dar, cînd vine ”febra”, timpul nu mai contează; pot să scriu oricînd.

Cum lucrați?

Destul de simplu. În teatru, am nevoie de echipa mea. Sigur, componența echipei se schimbă din cînd în cînd. Dar, cu cît echipa e mai fidelă, mai stabilă, cu atît ajungem mai repede să ne înțelegem fără cuvinte. Dacă ajung să mă înțeles fără cuvinte cu oamenii cu care lucrez sau să le dau o simplă sugestie sau să zic numai un cuvînt, iar ei să aibă toată fraza în minte, atunci e foarte bine. În teatru am nevoie de echipă, am nevoied e aliați; nu poți, nu pot singur. Și nu vreau să lucrez singur. Sunt, desigur, regizori care fac multe, aproape totul – regia, scenografia, luminile; uneori și joacă. Dar eu nu funcționez așa. Eu am nevoie de oameni, cînd fac teatru. În schimb, nu am nevoie de nimeni atunci cînd scriu; numai de amintirile, de gîndurile, de traumele sau de ”febra” mea.

La teatru și în scris – diferă obsesiile fecunde ale regizorului Mihai Măniuțiu de cele ale scriitorului Mihai Măniuțiu? Sau, cum se spune, există un ”coș comun” și ele își găsesc, doar la nivelul expresiei, modalități diferite prin care ies în lume?

Diferă. Cu excepția cazurilor cînd preiau texte și fac din ele propriile mele piese de teatru. Aceasta s-a întîmplat cu cartea despre mama, ”Vertij”, care a devenit și spectacol. Sau cu un alt ciclu de poeme – ”Domnul Swedenborg vrea să viseze” – care a devenit spectacol muzical la Teatrul Național din Iași. Altfel, obsesiile sunt diferite.

Într-un dialog public de acum un deceniu și jumătate – cred că era cu DCM, în ”LAI”-ul de la ziarul Cotidianul – spuneați că ”funcția teatrului este exorcistă și terapeută. Cel puțin pentru mine”. Mai e valabilă această evaluare?

Da. Absolut.

Dar funcția literaturii, care e, cel puțin pentru dumneavoastră?

La fel. Semnez și acum și întăresc o asemenea afirmație. Dacă nu ar fi așa, altfel nu aș găsi sensul a ceea ce fac.

În teatru, cine este pentru dumneavoastră, marele reper? The Bog Boss, ca să zic așa?

În teatru, am foarte mulți regizori care mi se par interesanți și, de fapt, mai mult decît interesanți. Nu cu toate spectacolele lor; sunt, de fapt, foarte selectiv. În teatru, poate, sunt foarte dur; nu am în momentul acesta nici un maestru în întreaga lume. Nu îmi vine să îmi distrug spectacolele, pentru că ar exista un maestru pentru mine care a făcut un spectacol sau altul; nu există așa ceva! Uneori invidiez nivelul tehnic pe care și-l pot permite, nivelul financiar la care pot lucra. Cultural vorbind, ei pot să își fac visul. În timp ce noi, mai mereu, suntem constrînși să reducem, să ajustăm visul. Să facem aceste ajustări nu în numele unor principii estetice, ci în numele dimensiunilor bugetelor.

În scris, în schimb, am întotdeauna autori de care nu mă despart și care vor sunt și vor fi foarte importanți pentru mine. A propos de teatru, dar și de literatură, e totuși cineva: Shakespeare. El e scriitor, dar om de teatru. Textele sale sunt geniale, inegalabile și supraimperfecte. El e The Big Boss. Eu am fost și rămân un regizor ”shekespearian” pe care îl interesează, în continuare, tragicii greci la care, de altfel, o să tot revin.

Tot în dialogul invocat mai înainte, spuneați că teatrul e un fenomen din ce în ce mai minoritar. Și acum e tot așa?

El e și va rămîne așa. Va fi minoritar și când sălile sunt arhipline.Un film are milioane de spectatori, pe cînd un spectacol de teatru de mare succes are câteva zeci de mii. În sensul acesta rămîne un fenomen minoritar.

Sigur, e o condiție funciară aceasta. Dar duc mai departe întrebarea: e mai rău acum, în această privință, sau oamenii revin către teatru?

Acum e foarte bine. Dar și atunci era bine, sălile erau, adesea, pline. La public, lucrurile stau acum excepțional. Sălile sunt pline, eu circul foarte mult în țară și am un barometru de încredere cînd m refer la această tematică. La Cluj, acolo unde sunt director, pot să spun că, pe rapoarte, gradul de acoperire al sălilor este de sută la sută. Iar sala are 930 de locuri; nu e deloc o sală mică. Fapt e că avem foarte mult public și, ceea ce e încurajator, spectatorii noștri sunt în proporție de 85%, între 18 și 35 de ani. Nu pot face o comparație cu ceea ce e în literatură, nu știu cine citește, nu îmi cunosc publicul pentru literatura pe care o fac. Îmi cunosc spectatorii, dar nu îmi cunosc cititorii.

Teatru-ideologie. Ce e de spus neapărat în privința acestui raport, din unghiul dumneavoastră de vedere?

Ideologie distruge teatrul. Orice teatru ideologic e mort. Un teatru nu poate să fie ideologic, pentru că, fiind așa, nu mai e teatru. Nu mai are deschidere, nu mai are acea energie bună, nu mai are suflu. Ideologia nu servește unui teritoriu care e al libertății, așa cum cred eu că este teatrul. Teatrul trebuie să rămîn un teritoriu liber, în care fiecare spectator să își poată alege adevărul lui. Nu poți să impui, prin teatru, un adevăr și numai pe acele.

maniutiu 2

Așadar, nu există un adevăr suprem al teatrului? Sau?

Nu există nici un adevăr suprem, decît adevărul pe care un spectator îl extrage din spectacol. Și, dacă pentru el, pentru spectator, ceea ce extrage din spectacol este adevărul suprem, foarte bine, e dreptul lui să facă asta și să creadă asta. Dar nu îi pot impune.

Ce îl deblochează pe a)regizorul Mihai Măniuțiu aflat în criză și b) pe scriitorul Mihai Măniuțiu aflat în criză?

Ce mă deblochează e plăcerea sau bucuria, pe de o parte. Sau, pe de altă parte, neplăcerea profundă. Depinde…Aveam cîndva o cabană la care obișnuiam să mă retrag; acum nu mai există, a ars. Ea îmi dădea plăcere și bucurie și liniște. Acum, plăcerea și bucuria mi-o dau starea și iluziile Mediteranei. Sunt un împătimit al Mediteranei, al insulelor grecești. Sunt puțin dependent, ca să zic așa.

Vă întoarceți la rădăcinile grecești…

Da, da. Sunt puțin dependent, trebuie să recunosc. Am nevoie să stau acolo o săptămînă, două, să mă reașez, să mă readun. O săptămănă, două, trei, iar la pensie plănuiesc să stau chiar mai mult.

Ce au ei acolo, de vă place așa de mult? Întîmplarea e că și mie îmi place foarte mult să fiu acolo..

Marea. Au acea mare. E o senzație de calm, de seninătate. Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt un om care nu se plictisește niciodată, eu nu am momente de spleen.

Bine, în România nici nu prea ai cum să te plictisește. Se poate muri de orice altceva, dar nu de plictiseală…

Exact. Așa e. Și atunci: acolo, la Mediterană, ajuns să intru într-o stare care nu are nici o legătură cu plictiseala, ci cu un calm, poate un prea calm în care încep să am idei. E prea calm, e prea senin, e prea bine, nu mă plictisesc, dar e ceva ce îmi lipsește – și atunci, încep să am idei. Idei de spectacolo, idei de texte, șamd. Pe lîngă partea aceasta, care e de bine, neliniștea și revolta mă pot scoate din criză, mă pot pune la lucru, fie că este vorba despre scenă, fie că este vorba despre masa de scris. Și sursele de neliniște li revoltă țin, pe de o parte, de intimitatea, pe de alta, de ceea ce avem în jurul nostru. Cele intime: moartea prietenilor, moartea în sine, boala, tot ce e legat de acestea două…Eu sunt departe de a ofta și de a spune ”așa e viața, e ceva natural”. Nu, nu e așa, nu accept că e așa – pe mine mă revoltă moartea, mi se pare în continuare ceva nenatural. Știu că așa ceva se va întîmpla cu toată lumea, că așa e în legea firii, dar e o lege care absolut mă înebunește…Sunt furios că se moare.

Cînd moare teatrul, cînd moare literatura? Cum mor?

Cu viitorul îmi e greu să mă joc și nici nu prea cred în cei care fac profeții. Cu toate acestea, eu cred că teatrul are toate șansele să existe atît cât va exista lumea. Chiar dacă se va juca în forme ciudate, pe care nu ni le putem imagina acum. Să vă spun ceva: cît timp vor exista raporturi la fel sau similare cum e cel pe care, acum, față în față, îl avem noi doi, nu va muri teatrul. Fiindcă e o formă de teatru, interactiv, ceea ce facem împreună acum. Amîndoi suntem actori acum, amîndoi suntem spectatori acum – unul altuia. E ceva atît de adînc înrădăcinat în noi, încît nu are cum să dispară.

Pe de altă parte, sper, deși veștile sunt în această privință mai alarmante, că se va întîmpla același lucru și cu literatura. Deși, în ultima vreme, parcă citesc numai apocalipse. Când dispare limba română, cînd dispare limba cutare…Mă neliniștesc astea și mă întreg dacă e cu adevărat posibil așa ceva. Pesemne că e, de vreme ce atîtea limbi și civlizații, înfloritoare cîndva, acum sunt moarte. Gîndul că limba în care scriu va muri cîndva sau nu va mai fi înțeleasă e înspăimîntător. Dar cred că e foarte departe acest moment. Eu așa zic…

 

Notă: acest interviu a fost publicat, în versiune primă, în revista ”România literară”.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *