Profit de invitația LaPunkt ca să fac o mărturisire. M-am numărat printre cei pe care declarația de nefericită faimă a lui Ion Iliescu din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 despre Ceaușescu care doar „doar a întinat idealurile socialismului“ i-a reconfortat. Mai rău, ideea din zilele următoare de a apela la ajutor sovietic în lupta cu teroriștii mi s-a părut cât se poate de oportună. Îl detestam pe Ceaușescu din rărunchi (în jurnal scrisesem că dacă, prin absurd, aș putea să-l fac să dispară înghițindu-l la propriu, aș purcede fără ezitări), dar, la 16 ani de curînd împliniți, eram de stînga, gorbaciovist, anti-anticomunist. Visam mai degrabă la o perestroika izbutită decît la un regim liberal. Propaganda dăduse roade și-mi întipărise, cumva para-liminal, ideea că lumea capitalului e o junglă în care nu poți supraviețui decît cu eforturi supraomenești – asta deși mă bucurasem de șansa unei călătorii în Occident și familia mea avea prieteni acolo, oameni vădit normali cu vieți absolut normale (și chiar dacă continuam și să fantasmez consumist răsfoind cataloage și reviste vestice glossy). Nici conceptul de „democrație originală“ lansat în ianuarie ’90 de Petre Roman nu m-a indignat. N-o să înșir aici toate amintirile jenante din acea perioadă. Dumirirea a fost treptată și bazată pe lecturi (pe de-o parte Ion Ioanid, N. Steinhardt, pe de alta F. Hayek, Vladimir Bukowski, S. Huntigton, Walter Block și alții), dar 13-15 iunie a fost punctul de cotitură, de prise de conscience, în care am întrezărit dincolo de orice tăgadă minciuna, manipularea și violența consubstanțiale moștenitorilor PCR. (Am rămas, o bucată de vreme, cu un penchant goșist: am votat de cîteva ori PD-ul și, pînă la un moment dat, mi-am imaginat rostită de vreun nou lider social-democrat o frază refondatoare de genul „Ion Iliescu doar a întinat numele stângii și idealurile solidarității sociale“).
O convertire mai bruscă, dar mai puțin durabilă, trăită chiar în decembrie 1989, a fost de ordin estetic. În noaptea de 23 spre 24 mă decisesem să abandonez metalele, proaspăt descoperite, în favoarea pacifismului hippie și flower power. O opțiune discutabilă motivată temeinic: mi-am dat seama cît de puțin are de-a face agresivitatea bașilor și riffurilor cu sunetul unor arme reale. În ’90 aveam să urmăresc totuși cu fidelitate emisiunea lui Petre Magdin de la TVR, orientată spre hard & heavy et al, fără să reneg „poezia muzicii tinere“ – mainly anii ’60 și ’70 – cultivată în epocă de Florian Pittiș (și azi aș asculta mai degrabă Megadeth decât Joan Baez). Ba chiar am privit cu condescendență spusele lui Robert Plant într-un interviu de la începutul ultimului deceniu al mileniului, despre cum (citez aproximativ) tinerii de atunci ar lua prea în serios turnura neguroasă a rockului din anii ’80. Retrospectiv, subscriu.
Am rămas în viață și întreg, în acea noapte, datorită lui Ion Țuicadan, care transporta răniți și a continuat să o facă și după ce mașina i-a fost lovită de gloanțe. Un gînd bun, după 28 de ani, și către doctorul Raul Astudillo, refugiat chilian aflat la datorie în acele ore la spitalul de lîngă Dinamo (în care mai călcasem împreună cu tata, medic chirurg, doar ca să văd de la balcon meciuri la care nu prinsesem bilet).
și, fără să fi fost
