În decembrie 1989 aveam 19 ani și, cum nu găseam în comerțul socialist articole de îmbrăcăminte pe gustul meu, mă apucasem să-mi croiesc și să-mi cos o extravagantă rochie roșie pentru care cumpărasem ce se găsea: niște pânză de drapel (mă rog, steag P.C.R., material de lozinci, pânză pentru pavoazat tribune). Aveam de gând să o port de Revelion. Între timp, la radio, pe postul „Europa liberă“ își făceau loc până la noi veștile despre protestele de la Timișoara. Ele îmi cădeau cum nu se poate mai prost. Pricepusem pe loc că praful se va alege din petrecerea noastră de Revelion ce urma să-i aducă acasă, în permisie, pe foștii mei colegi de liceu care tocmai își făceau stagiul militar obligatoriu la termen redus în diverse orașe ale țării. Îmi făceam griji pentru ei. Cu totul altceva ar fi fost ca revoluția să fi avut loc fie în vară, imediat după bacalaureat și admiterea noastră la facultate, fie măcar mai încolo, în orice caz după sărbători.
Ceea ce vreau să spun este că timingul istoriei nu ține cont de socotelile indivizilor și că s-ar putea să-ți dea niște planuri peste cap. Și părinții mei aveau alte planuri. Au reușit să mă împiedice să ies din casă până în dimineața de 22 decembrie, după fuga cu elicopterul a lui Ceaușescu. Au urmat niște memorabile scene tragi-comice în familie, în care eu căutam prin toată casa uniforma militară. Da, eram studentă-soldat, cum erau toate studentele vreme de trei ani de la admitere. Voiam să mă prezint la cazarmă, așa cum se cerea la televizor și la radio. Amenințarea că voi compărea ca dezertoare în fața Curții Marțiale părea să-i lase nepăsători pe părinții mei, care gândeau cam în următorii termeni: de Curtea Marțială te mai scăpăm noi, da′ de gloanțe pe stradă, ba. N-am reușit să descopăr în micul nostru apartament de două camere unde-mi sunt uniforma, mantaua militară, bocancii. Am aflat mai târziu că le scoseseră prin lucarnă pe acoperiș, unde dintr-un elicopter sau din blocul miliției de alături ar fi putut să pară un soldat întins pe burtă, e adevărat cam fără cap și cu picioare lipsă. De furie mi-am rupt carnetul U.T.C. și l-am aruncat în vasul de veceu, motiv de alte dispute cu părinții, care considerau pe de o parte că nu e un gest înțelept, că se înfundă canalizarea, pe de altă parte se gândeau și că poate totuși o să-mi mai trebuiască în viitor. Sincer, nu știu ce era mai grav pentru ei în acel moment.
Cum necum i-am fentat, le-am spus că trebuia să dau neapărat vestea unor cunoscuți în vârstă, care nu stăteau departe de noi și care probabil că nu se uitau la televizor. Personal însă nu-i văzusem până atunci niciodată. Ai mei au fost în mod surprinzător de acord, cred că erau fericiți că aveam alte planuri decât să plec la cazarmă sau la universitate. Le-am picat oamenilor în casă ca un trăznet, i-am derutat complet. Am ieșit în stradă cu o trăistuță de fondul plastic în culorile tricolorului, dar într-o ordine incorectă, în care aveam o pâine. Și dusă am fost.
Mă înțelesesem pe ascuns la telefon cu două prietene să ne întâlnim la fântâna de la universitate să vedem ce-o fi pe la noi pe la facultate. Eram studentă în anul I la Litere. Acolo ne-am întâlnit cu Marian Munteanu care avea o fașă albă în jurul frunții (despre asta am mai scris) și cu alte colege care fuseseră în stradă în noaptea dintre 21 și 22, când se trăsese pe Magheru și în Piața Universității. Se ascunseseră în clădirea unui teatru. Împreună am intrat în facultate și am început să facem curățenie, adică să aruncăm de pe fereastră în stradă cărțile cu coperți roșii (se înțelege că mă făceau să-mi văd rochia mea fără speranță în fața ochilor). Pe Edgar Quinet ardea deja un foc bine alimentat cu cărți de la facultățile de matematică și geografie, cred. Cu lozincile de sticlă cu litere metalice a fost mai greu. Ne-am dat bătuți sau mai bine zis bătute, că eram mai mult fete. Am vorbit de înființarea unui sindicat al studenților, pe modelul Solidarității poloneze. Atunci și acolo s-a născut Liga studenților.
Cum făcusem cam toată treaba, am plecat spre televiziune. Am trecut pe lângă Comitetul Central care mi s-a părut părăsit. Eram foarte fericită la gândul, poate veți spune naiv, că acum nu ne mai conduce nimeni. Că România e liberă. La televiziune am împărțit pâinea cu alți manifestanți, printre care cu o femeie tânără cu patru copii acasă. Ea și soțul mergeau încă din ziua precedentă cu schimbul în stradă. Mi-a zic că ea vrea să fie liberă, că simte deja că e liberă acum când e cu noi. Îmi cam făceam griji pentru copiii ei. Nici nu-mi venea să cred că are patru, era cam de vârsta noastră, mititică, slabă, blonduță. L-am văzut pe Nicu Ceaușescu trecând pe lângă mine. Nu mai avea nimic uman, era ca un animal hăituit (și rănit la momentul acela, cum aveam să aflu mai târziu). Mi s-a părut și că avea pantalonii uzi. Ei da, mi s-a făcut milă. L-au dus înăuntru. Am stat până au venit tanchetele, soldații, s-a lăsat întunericul, a început să se tragă. Cum eram printre primii veniți, foarte aproape de zidul televiziunii, am apucat să fugim printre ultimii. M-au lăsat genunchii, alergam ca primatele, cu genunchii îndoiți, tremurând. Nu m-am uitat nici în stânga, nici în dreapta, nici în urmă. N-am văzut răniți, nici căzuți, poate că i-am văzut, dar ochii minții mele au refuzat să vadă și să țină minte. Am avut grijă să nu mă pierd de prietenele mele, A. și D., amândouă mai mici decât mine. Am trecut pe lângă liceul meu, Caragiale, pe Dorobanți. Gloanțele ajungeau până acolo. Se auzeau din toate părțile, pe cer șuierau trasoarele. Mi s-a părut că se trăgea și din clădirea poștei, de lângă biserica Nașterii Maicii Domnului, în mulțimea care fugea de la televiziune. Am scăpat. Ne-am refugiat la D. acasă, care stătea pe Magheru.
Am făcut toată noaptea planuri să ajungem cu material sanitar (mama lui D. era doctoriță, dar familia ei nu era acasă) la răniții rămași pe stradă, pe tot drumul dinspre televiziune spre centru sau la radio. Nu mai era însă chip de ieșit. Afară se trăgea. A doua zi am încercat din nou să ajungem la televiziune. Am putut ajunge până în dreptul fostului magazin Bitolia din Piața Dorobanți, unde se trăgea mărunt, ca atunci când plouă. Gloanțele ricoșau în asfalt la doi-trei metri de noi, noi ne țineam după colțul magazinului. Am luat-o pe străduțe către Spitalul de Urgență din Floreasca. La sute de metri distanță de Piața Dorobanți, în spatele căsuțelor, pe străzi lăturalnice, gloanțe rătăcite șuierau în fața noastră. Am ajuns la spital. Să dăm o mână de ajutor. Aveam un curs de prim ajutor la activ, mersesem în timpul școlii la olimpiada cu pricina (e adevărat că în echipa de prim ajutor eram de obicei pe postul de „victimă“ ca fiind cea mai slabă dintre toți, ca să mă poată ridica cu targa sau cu „scăunelul“, dar la teorie participam și eu și eram tare). Oameni veneau să doneze sânge. Am văzut răniții. O femeie cu pulpa străpunsă de un glonț râdea. Trebuiau dezbrăcați. Pe hol, la intrare, era un fel de triaj. A. s-a prelins pe lângă zid. Eram niște cârpe. Și a urmat încă o zi și încă una, procesul lui Ceaușescu pe care după atâtea nopți nedormite nu l-am putut urmări pentru că adormeam. Din nou la universitate, evacuările prin curtea interioară, pentru că s-ar fi tras de pe acoperiș, incendierea Bibliotecii universitare centrale din Piața Palatului, salvele spontane din fața Spitalului Colțea… N-am îmbrăcat niciodată rochia mea roșie. Parcă era înmuiată în sânge, ca feșele de la Urgență. N-am mai îmbrăcat niciodată de atunci încoace o rochie roșie – aceasta este expresia recunoștinței mele că am scăpat. Nu numai pentru că am scăpat cu viață. Ci că am scăpat pentru totdeauna în viața mea de frică. Am devenit atunci ceea ce sunt încă și astăzi, un om liber.
