Colson Whitead şi tunelul memoriei

„Ruta subterană”, The underground railroad”,” romanul premiat şi elogiat critic al lui Colson Whitehead, posedă o energie specială ce se hrăneşte din materia memoriei afro- americane şi din aspiraţia libertăţii. Sclavia devine, în ficţiunea lui Colson Whitehead, mai mult decât un teritoriu al barbariei. Ea este, în ceea ce are degradant şi terifiant, negarea umanităţii înseşi, încercarea de a tăgădui fiinţei posibilitatea ei de existenţă. Realismul magic al lui Colson Whitehead aspiră să ofere milioanelor de voci uitate vocea literaturii, la fel cum un fluviu majestuos se adună din afluenţii săi, aparent umili şi neînsemnaţi. Textul lui se încarcă de aluviunile pe care le aduc cu sine documentele marii şi micii istorii, ca şi cum universul pe care îl conturează ar întruchipa o versiune extinsă, hiperbolică şi monstruoasă , a Americii de secol XIX.

Ruta-subterana2
Această relaţie de infidelitate pe care Whitehead o întreţine cu istoria documentabilă îi permite să evite capcanele mediocrităţii literare bine- intenţionate, dar palide şi inexpresive. Travaliul său poartă asupra unei tradiţii, ce urcă până la textele celor care, evadaţi din sclavie, au depus mărturie, ca oameni liberi. Textul său aboleşte, într-o manieră polemică şi poematică, ordinea cronologiei. America sa este o Americă sincretică, în care se află alăturat nu doar ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, dar şi ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Timpul se dilată şi permite traversarea spre viitor, oferind o meditaţie în marginea condiţiei negrului american, dincolo şi dincoace de sclavie. Telescoparea îi conferă cărţii lui Whitehead o aură fantastică, un ton vizionar şi halucinat, depăşind limitele realismului tern.

Colson Whitehead imaginează o Americă ce cuprinde nu doar un imperiu al barbariei, sclavia, dar şi o reţea ascunsă de cale de linie ferată: calea de evadare creşte spre a deveni un domeniu al şinelor, al trenurilor şi al staţiilor. Dincolo de suprafaţa accesibilă raţional şi documentar creşte această vastă întindere de noduri şi de complicităţi, una pe care sclavii înşişi o întemeiază şi o administrează, ca pe un semn al emancipării lor din servitute. Tunelul lui Whitehead evocă luxurianţa realismului magic sud- american, dar şi vitalitatea lui Thomas Pynchon. Jocul literar permite accesul către un spaţiu non-euclidian al posibilităţilor fecunde.

Romanul lui Whitehead, cu a sa vehemenţă vizuală şi intelectuală, este, simultan, un roman picaresc tragic şi un roman al formării. Evadarea Corei din sclavie îi luminează destinul, marcând-o cu acea feroce voinţă de libertate pe care nici măcar poterele nu o pot reprima. Drumul Corei, în adânc sau la lumină, este un drum de descoperire al rădăcinilor, dar şi al Americii. Tunelul subteran din care ea se iveşte,de fiecare dată, este şi un tunel al memoriei, căci el face posibilă articularea acelei demnităţi din care se nutresc amintirile. Tunelul subteran este mai mult decât o emblemă americană,căci el pune în legătură continentul- mamă, Africa, cu teritoriul sclaviei şi al ororii. Ca şi la Alejo Carpentier, diaspora africană este unită de acest liant al poveştilor şi al miturilor . De la cei ce sunt vânduţi la cei care evadează, drumul curge organic, ca o mare imposibil de oprit.

Romanul lui Whitehead este şi alegoria în care se pot recunoaşte dilemele şi dezbaterile intelectuale şi etice ale comunităţii afro- americane. Ferma lui John Valentine, comuna în care se regăsesc sclavi fugiţi sau eliberaţi, înseamnă cosmosul ce ocroteşte această memorie fragilă a negrilor americani. Biblioteca în care se pierde Cora este imaginea, vie şi memorabilă, a voinţei de a rosti propria poveste, reafirmând umanitatea care le este refuzată de stăpâni. Ferma lui Valentine comunică cu istoria care vine, căci în controversele de aici se pot simţi vocile de peste ani ale lui Booker T. Washington sau W.E.B Du Bois. Condiţia afro- americană se defineşte, permanent, prin unicitatea traumei originare. Între acomodare şi radicalism, comunitatea încearcă să -şi constituie identitatea, înconjurată fiind de rasism şi de violenţă. Obsesiile eugeniei,ale segregării şi ale purităţii rasiale sunt dominante în romanul lui Whitehead, căci rasa, ca simbol al liniilor de demarcaţie, rămâne cel mai puternic reper de auto- definire.

Distrugerea comunei lui Valentine este semnul acestui eşec al izolării de istorie. Nu există un domeniu separat etanş de barbaria din jur, ci doar o iluzie fatală. Sclavia sau servitutea nu pot întemeia decât un univers al complicităţilor şi al durerii. Tunelul subteran al lui Whitehead este omagiul pe care literatura îl aduce memoriei şi libertăţii. Ficţiunea sa nu este o lecţie politică, ci un obiect simfonic , în centrul căruia pulsează o limbă sofisticată şi vizionară. Domeniul imaginaţiei sale este luxuriant şi polifonic, înfipt în solul însângerat al durerii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *