tristețe grea, la pagina 8

Adrian Bodnaru a publicat, în 2017, la Editura Eikon, o frumoasă carte de poezie, O vară întreagă sau mai multe la rând. Un volum pe care-l recomand, fără să ezit, tuturor cititorilor de poezie. De peste an. De peste vară. Acest volum se așază-n raft, alături de altele, ale creației acestui autor timișorean, din felurite anotimpuri. Sau doar interioare.

bodnaru

Năucitoare asocieri, paradoxale inserții, din care sensul nu-și etalează timpii de semnificație la prima citire, ci se construiește mocnit. E făcut să dureze, să se infiltreze în porii asumatului fel de a trăi creator la frontiera cuvintelor întrețesute, destrămate, resuscitate. Tristețe grea, la pagina opt, dar în mai toate, un tărâm explorat în profunzime și intraductibil, ca roua dimineții, ca vraja înserării. Adrian Bodnaru e un altul în aceste texte. Și-a abandonat, cumva, programat, pieile de dinainte, acel instinct al literei perfecte. Ca-ntr-un western autentic, răstoarnă dintr-un galop comode înțelesuri, aruncă momeala și pleacă. Nu se mai întoarce. Silueta e grea în perdeaua de fum. Țigările sunt zidite departe, în biblioteci de iubire. În firide abstracte, ca un același nod de cravată, imposibil de strâns la gâtul unui veșnic îndrăgostit de frumos. De poezie. ”Eram însă la fel de trist,/ ca în ultima zi de lucru la universitate,/ când s-a scris despre mine/ un stadion de nemulțumiri,/ cu litere mari din studente/ și note de subsol din copii nou-născuți.// În acele clipe tristețea mea a semănat/ cu sprâncenele dintr-o iarnă terminală,/ în care stă înnodat un batic/ pe biroul de unde se ridică onorarii.” (p. 8) Sau, în compania eterului cromatizat, injectări în venele răscoapte ale trecutului: ”Nu mi-a plăcut albastrul,/ din cauza paltoanelor la fel/ pentru băieți și fete până la șapte ani:/ l-am scos greu dintre carioci/ și doar pentru nori/ care aveau să se prăbușească într-o zi/ lângă mine.” (p. 67)

Adrian Bodnaru e urmuzian în textele sale de azi. O vară întreagă sau mai multe la rând devine reflexul unui alt început. ”Concorde zburase/ cu aproape șaptezeci și două de ore înainte/ și nu mai aveam de ce să fiu grăbit cu aerul:/ am rămas peste roțile unui câine/ jumătate om, jumătate cărucior/ și credincios obiceiului de a nu păstra/ nicio suflare prea mult.” (p. 67) Sub aparența normalității, o degringoladă semantică stă. Pândește la granițe intacte de norme uzate. Undeva, poemul se frânge și cade ca o bucată de ceva neidentificabil. Uneori, se aude distinct cum cade. Alteori, treci la versul următor, ca și cum toate lucrurile sunt la locul lor și tac. Așa cum numai moartea pare să tacă.

Poeme fără titlu. Apare doar data și aceea incertă, în lipsa unui an. Importă lunile și numerele. Numerologic desfășurător de poetice texte. Iar cuprinsul, ca un poem în sine, derulat cu paginație cu tot, ține loc de prielnice inițieri, de, aproape, postfață:

 

Locul în care

M-am născut atât de trist

La câțiva ani

Bătăile în ușă erau mai subțiri

La primele matinee

Am ajuns acasă cu un bilet

Ne înroșeam și ne îndulceam ca pomii

Lumea încăpuse pe mâini sigure

De ziua ei călduroasă

Am ținut singurătatea cu sfințenie

N-am purtat lănțișorul de aur

Mi-am lăsat părul să crească

Păsările strângeau crengile înainte de cină

Iarba își sărbătorise majoratul

Am avut o capelă din oglinzi

Și eu am luptat pentru o lege

Mai târziu, am ieșit prima oară cu o fată

La fiecare nouă luni

Un timp mi-a mers

Am fost îndrăgostit

A trebuit să aștept douăzeci de ani

Aveam părul scurt, cămașa albastră

Am prins noaptea

A fost vreme rea

Ambulanțele se întorceau pline

Blocul iubise o scară minoră

Îmi petreceam zilele

Am fost găsit certat

Am avut în sânge

Aveam dreptul să ne abandonăm

N-am mai avut timp

După o mie și una de duminici

Două ore pe noapte

 

Am redat acest cuprins ordonat la timpul trecut. Îl voi cataloga ca fiind de factură suprarealistă, pentru că volumul poate să înceapă și cu această ultimă filă. Fiecare cititor poate să-și imagineze o poveste, pornind de la aceste versuri. E ca o invitație pentru temători, pentru sceptici, de pătrundere în text pe o altă cale decât cea obișnuită. E cu intrare gratuită, dar, ca-n orice poveste, nu știm ce va urma. Poetul e textul-vrăjitor. În poeme narative, timpul trecut e peste tot, repetat, ca o poveste rememorată pe treptele unei nevoi, la limita supraviețuirii, de a comunica prin poezie. Perfect compus, imperfect, mai-mult-ca-perfect, într-o uniformă alcătuire a secvențelor care au descompus odinioară povestea.

Despre trecut e poezia narativă, cu școală și iubiri e versul acesta. Vară, la timpul care nu mai învață să-și culeagă roadele. Dacă privim vara, la modul comun, ca pe anotimpul iubirii, atunci avem ieșirea din viața diminuată-n puncte, despărțirea de ceea ce a contat odinioară. Biografism grav, cu inserții de sarcasm: ”Am concurat însă fără greșeală,/ am semnat abțibilduri/ și am ieșit din duminică trântind ușa.// Apoi, am ajuns atât de liber,/ încât m-am ridicat pe vârfuri contra luminii,/ mai mult ca să arăt că sunt întreg.// Am primit zece pentru asta/ într-o poză de grup.” (p. 61)

Iubiri aneantizate-n flacoane de memorie, la mare înălțime purtate, se, pentru o clipă, redefinesc în geamul curbat al unui avion din care lipsește pilotul, preț de-o cafea: ”Am fost îndrăgostit/ ca piloții primelor avioane de poștă:/ treceam printre păsări/ sperând să mi se oprească motorul,/ prin firele de telegraf,/ cu gândul că mă va răsturna,/ până la urmă, unul,/ că voi cădea,/ cu sticluța mea de parfum,/ de pe vitrină,/ și locul prăbușirii va fi descoperit/ după miros de scrisoare.” (p. 47)

Și nu putem trece indiferenți peste punctuație. E o frondă, și ea, la adresa inesteticului din artă, e marcarea clară și calmă a ritmului acelor poeme cu ritm, adesea, urmuzian, e întoarcerea la norme, la tradiția scrisă din litere, e grija pentru cuvinte, oricât de banal ar suna. Nimic întâmplător. Poemele verifică starea de maximă cerebralitate a autorului. Nicio clipă fiorul nu mișcă rândurile, nu le deplasează aleatoriu, tot ce face e dublat de vocea rațiunii. Ca un clopot care-și urmează cursul, zi de zi, noapte de noapte, la ore fixe, la minut, la secundă.

Adrian Bodnaru este, pentru mine, Poetul, prin excelență. L-am citit întotdeauna cu imensă plăcere și cu intensă raportare la omul care continuă să scrie și să-și fumeze țigara, celebrând, cu voce gravă, toposuri interioare, rațional, cadențat, adevărat. Pe alocuri, sofisticat. De esență tare, poemele croite-n urban și-n sintactice, rafinate impulsuri, în praf și-n înalte ambarcațiuni astrale, suferă importante mutații în fibra lor intimă, de la un volum la altul. Cu o tehnică dusă la un nivel de care nu se apropie prea mulți poeți, nici de-acum, nici de-altădată, pe textele lui Bodnaru se pot ține adevărate cursuri de scriere creativă. Cu omul care le inventează se pot lega prietenii de lungă durată. Cât o viață întreagă.  Sau mai multe. La rând.

 

 

Timișoara, 1 octombrie 2017

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *