O complicitate niciodată rostită de vreuna din părţi care, altminteri, nici nu se cunoşteau, se desfăşura de zeci de ani, parcă imperturbabil: când prima garnitură matinală a tramvaiului 4 întorcea la Balta Verde către Mehala, vatmanul ştia că, deşi e abia patru şi jumătate, va vedea lumină la fereastra din dosul tufei de liliac atât de mari încât îţi puneai întrebarea dacă n-a fost plantată în timp ce se construia vechea casă de pe colţ.
Pentru domnul Pavel, scârţâitul îmbinat al tramvaiului şi al şinelor niciodată suficient unse, era semnul că venise ora la care noaptea se risipea, iar el putea să lase scrisul, trecând la cele zilnice printre care mersul în centru, la Operă, unde era un fel de colaborator, absolut necesar însă, de vreme ce unele opere şi operete fuseseră traduse de el. Nimeni nu ştia exact ce profesie avea, dar era cunoscut, chiar recunoscut, ca tălmăcitorul de librete.
De data aceasta era hotărât ca, după trecerea garniturii de patru şi jumătate, să înceapă un proiect nemaiîntâlnit în istoria operei, unul la care să lucreze ziua, convins că astfel lucrurile vor deveni mai clare, odată pentru totdeauna.
Îl încuraja faptul că, pe lângă inspiraţia necesară, avea până şi acordul celor de la Operă; era chiar plăcut intrigat de faptul că, deşi vremurile nu păreau prea prietenoase, aparent cel puţin, pentru cei care scriau, programul Operei era supraîncărcat cu spectacole clasice, de o indiscutabilă calitate şi tehnică, nu doar interpretativă. Era evident că se dorea ca lumea să meargă cât mai mult la spectacolele de operă.
Acestea erau doar câteva considerente care-l făceau să simtă că proiectul va prinde viaţă; mai era şi faptul că la sfârşitul stagiunii trecute fusese cooptat în colectivul de redactare a Dării de seamă privind cele aproape 260 (două sute şaizeci) de spectacole susţinute de artiştii Operei.
Decis să-şi împlinească o frământare purtată din copilărie, domnul Pavel se prezentă la ora 8 fix în biroul directoarei şi îi explică despre ce este vorba; distinsa soprană rămase puţin surprinsă, constatând că în bogata-i carieră nu mai auzise de un asemenea plan din partea unui traducător de librete, unul care-l transforma de fapt într-un libretist mai mult decât original, ca viziune; era perfect de acord cu el în măsura în care tocmai Pavel trebuia, ulterior, după redactare, să găsească şi un compozitor, căutare cam dificilă căci „unde vei găsi, Pavele, azi un compozitor care să-i îmbine pe Verdi, pe Puccini, pe Mozart… cred că de acum încolo, şi dacă reuşeşti, şi dacă nu, vei fi un fel de Lorenzo de Ponte al nostru… deci, domnule Pavel, eu sunt de acord şi te sprijin cu condiţia ca, dacă iese ceva bun, fie şi un colaj reuşit, premiera să fie la Opera noastră şi nu aiurea, adică să nu ajungi să te plimbi ca veneţianul; dar ştii că pentru toată povestea ai nevoie de aprobarea Biroului învecinat, pe care sunt sigură că o vei primi… dă-mi şi mie de ştire ce s-a hotărât… Succes!”
Biroul de lângă cel directoral era ocupat de tovarăşul Atilla care corespundea perfect funcţiei partinice din Operă deoarece, pe lângă o voce deosebită şi o educaţie muzicală de excepţie, era şi minoritar, după cum sugera prenumele, completând astfel ideal schema funcţiilor din instituţie; în concluzie, era aproape imposibil ca Partidul să frâneze activitatea artistică a Teatrului de Operă şi Balet.
De altfel Pavel era atât de pornit în a-şi începe proiectul, în ciuda vârstei înaintate deja, încât nici nu se gândea la vreo piedică; şi bine făcea.
După ce bătu politicos şi tacticos, adică bătând parcă tactul, auzi un bas-baritonal „intră!”.
Deschise cu un „Bună dimineaţa, tovarăşu Atilla, şi scuzaţi-mă că vă deranjez atât de matinal… să trăiţi!”.
Atilla, de fapt Ati, pentru toţi colegii, în afara Biroului cu steme şi portrete, dar şi sute de discuri Electrecord şi Melodia, se uită uşor nedumerit şi îl continuă cu „Măi, Pali, ţi-am mai spus că vreau să trăiesc mult, dar nu suntem la armată… recunosc totuşi că mi-a picat bine când a venit pe scenă deşteptul ăla din minister şi a spus în faţa sălii pline „să ne trăiţi, tovarăşul Atilla… maestre… întru gloria scenei noastre lirice!”, chiar dacă era după Trandafirii Doftanei! Deci, Pali, deşi privind peste capul meu de faraon verdian, vezi trei bărboşi pe perete şi câţiva elevi de-ai lor, treci la subiect şi abordează-l pe Ati….”.
Pavel era în culmea fericirii pentru că, deşi îl cunoştea demult pe Ati, asemenea multora care nu avuseseră nici o implicare politică nici la vremea respectivă, nici înainte – detesta bancurile, considerând că sunt pentru minţile ieftine – simţea o anumită teamă pornind de la cele auzite din spusele altora. De fapt, un vechi prieten de-al său, fost coleg de liceu, care ajunsese comisar-şef în Siguranţa Statului, iar apoi devenise maior în Securitatea aceluiaşi Stat, iubitor de operă italiană, îi spuse într-o pauză – ironia întâmplării – la Tosca : „Pavele, teama e cea mai bună armă… bătaia e pentru brute, martiri şi proşti… ca şi pictorul… Dar Recondita armonia e dincolo de închipuire şi, mai ales, de gunoiul politic… Haide, că sună de intrare…”. Îi rămăsese întipărită explicaţia, dar uneori cele şoptite de alţii erau mai tari, ceea ce însemna că în fapt sistemul funcţiona eficient.
Era atât de surescitat încât, într-o aproape perfectă alternanţă de „Ati” şi „tovarăşul Atilla”, îi povesti ce are de gând să facă, ba chiar şi originea îndepărtată a frământării sale care trebuia să devină proiect; asta după ce Ati căută să-l calmeze răspunzându-i la întrebarea „dragă Ati, tov. Atilla, dar ai timp să asculţi, ca să nu mă înţelegi total greşit… ca să dai o rezoluţie favorabilă?” – „da, tovarăşul Pali, am timp şi sper să nu te înţeleg deloc greşit… dar mai potoleşte-te, domnule, că aşa nu-ţi mai dau cafă!”; intră în birou o tânără cu o tavă conţinând cele promise de „tov. Atilla” care făcu prezentările: „Ea e Elena, o tânără speranţă, promisiune – cum vrei – a cantoului nostru, mai are mult de învăţat aşa că e şi femeie de serviciu, cu jumătate de normă, dacă tot vrea să vadă şi repetiţii… el e domnul Pavel, ştie pe de rost zeci de opere, dar nu să le cânte… domnişoară poţi să pleci la frecat scena şi încearcă o Casta diva, aşa aplecată către podea, că adevăraţii cântă şi pe spate… trebuie să le spui la ăştia mici că altfel stau ca statuile din Insula Paştelui… deci, finalmente, Pali, te ascult.”
Originea proiectului se afla în copilăria lui Pavel; de pe la vârsta de patru ani începuse să fie dus la operă; când de părinţi, când de bunici; în Opera în care povestea chiar acum. Pe măsură ce creştea, dincolo de muzica pe care nu şi-o putea explica – acceptând la maturitate că, prin compozitori şi cântăreţi, ea vine din Cer, probabil de la Îngeri – era efectiv tot mai intrigat de partea literară, de libretele pe care ajunsese să le citească, să le cunoască pe de rost, unele; învăţase firesc germana, ca aproape toţi măhălenţii, dar şi italiana de la bunicul său care fusese combatant şi prizonier în Italia.
De fapt, mai concret, ajunsese să simtă o imensă compasiune, o profundă simpatie pentru aşa-zisele personaje negative, femei sau bărbaţi, care prin durerea lor sentimentală duceau greul conflictului, iar prin arii dădeau grandoarea suferindă a spectacolului. La loc de frunte îl aşeza pe contele de Luna, apoi, imediat pe Amneris de care el, Pavel, era iremediabil îndrăgostit. Îl înţelegea perfect pe baronul Scarpia; ce putea fi mai profund, mai sincer, mai complet şi cumplit decât să simţi în măreaţa biserică Sant Andrea della Valle că ai fi în stare să-l înfrunţi şi pe Atotputernicul, pe Dio, chiar în timpul sacrei slujbe, numai să o ai pe Tosca în braţele tale?
„De fapt, tovarăşe Atilla,” – spuse în transă Pavel – „ca bas-bariton serios, sunteţi de acord că fără iubirea nebună a lui Scarpia, toată acea grandioasă scenă ar fi doar o barbară lălăială în fum de tămâie…”
Apoi, gândise mai demult deja Pavel, ce poate fi mai măreţ, mai generos decât să-ţi cruţi până la urmă adversarul de moarte – un ţigan rătăcitor prin educaţie – ca, în sfârşit, să fii acceptat de Leonora; ce semn mai concludent de nemăsurată şi abisală iubire putea da Contele, decât încercarea de a o răpi pe Leonora din aşezământul abstinenţei, inutile, de vreme ce aceasta sare din corul maicilor în faţa altarului matrimonial: iubire şi durere ca în Il balen dell suo soriso n-a mai exprimat nici un personaj vreodată; apoi, aceeaşi virtuală, dar inutilă, din păcate, speranţă de a-l concura pe Dumnezeu în răpiri…
Dar cea mai profundă îndurerare „mi-a pricinuit-o fiica faraonului, Amneris”; atâta disperare iubitoare, încât să te umileşti în faţa completului sacerdotal de judecată, mergând până la a-i blasfemia, sperând în salvarea cui nu trebuie, e fără precedent; în acea cutremurătoare adresare Sacerdoti… e atâta superioară umilinţă a puterii încât… nu ai cuvinte: „… gândeşte-te, maestre,… Ati, că-l interpretezi adesea, cum te simţi, tu, Faraon, să-ţi vezi fiica iubitoare trădată de un soldăţoi pe care tu l-ai ridicat dându-i mâna ei?… e o grozăvie…”.
De ce trebuie ca toate acestea să se întâmple? de ce grandoarea înseamnă durere? Desigur, nu putem schimba nimic şi nici nu e cazul, dar putem cerceta…
Evident că totul porneşte din nişte relaţii nepotrivite, pe care un bun libretist le-ar putea ameliora, nu schimbând capodoperele deja existente, căci ar însemna martelarea culturii, ci propunând ceva nou.
„O opera suprema, dragă Ati, asta doresc să scriu – continuă Pavel – şi cred că mă vei înţelege; este evident că de Luna greşeşte focalizându-se sentimental pe Leonora, cam excesiv tulburată de un peregrin care nici nu ştie exact cine e; aici trebuie luată în calcul însă şi bătrâna ţigancă, în fond atât de malefică, afurisită chiar, încât creşte un copil răpit doar pentru a-l duce la moarte; finalul e de un cinism înfiorător.
În Aida, nu ştiu de ce, dar aiuritul Radames e tot tenor, iar profunda Amneris e mezzo, corespunzându-i lui de Luna. Tragismul finalului nu stă nicidecum, în faptul că un dublu trădător (de ţară şi de fiică de faraon) şi o sclavă sunt îngropaţi de vii, ci în durerea lui Amneris, dovadă că uluitorul Verdi i-a rezervat ei ultimele cuvinte şi sunete pace… pace … pentru ei, dar nu pentru ea; aceeaşi poveste: ce poate fi mai generos întru durere decât ca rivalei şi celui ce te-a trădat continuu, să le doreşti linişte, chiar şi pe cea eternă???
Observând toate acestea, am ajuns la concluzia că toţi aceşti suferinzi – căci nu poţi crede că personajele nu trăiesc – merită şi o soartă mai bună, desigur, pe lângă cea de până acum; aşa că opera suprema, într-o primă formă, cel puţin, va fi o apoteoză a unor cupluri noi, dincolo de timp şi spaţiu: suprema grandoare o va exprima contele de Luna întâlnind-o pe Amneris; ariile lor vor aduce măreţia fericirii perfecte; cine spune că durerea naşte fericire e pervers… poate bolnav…
Scarpia, fiind prin excelenţă omul unei singure şi obsesive iubiri, o va întâlni pe supusa Aida care, nemaiavând de suportat prefăcătoriile jenante ale lui Radames, îl va linişti pe baron.
În fine, cine se aseamănă se întâlneşte, aşa că duplicitarul comandant militar egiptean va avea parte de uşor nehotărâta visătoare Leonora; rămâne de văzut, pe parcursul dezvoltării proiectului, ce fac cu temperamentala Tosca… cred că o voi trimite la întâlnire cu Mefisto (cel din Faustul lui Gounod); oricum, Cavaradosi, alt tenor cam neserios, rămâne executat căci nu rezistă patimilor înconjurătoare… sau, eventual, facem din el un serafic pictor de biserici…
În mare, dar foarte în mare, maestre Ati, acesta ar fi planul libretului, repet, fără schimbări în ce s-a făcut, cu tot respectul cuvenit divinilor care au fost…”.
„Tovarăşul Atilla”, „domnul Atilla”, în fine Ati, cele trei ipostaze într-unul, adică singurul din faţa lui Pavel, ascultă povestea născută în copilărie şi care, probabil, se va încheia în vremea ce va mai veni. Nu ştia ce să spună, dar, brusc, îşi aminti, precum directoarea din biroul vecin, de acelaşi Lorenzo da Ponte, genialul libretist al lui Salieri şi Mozart, care construise şi el librete modificându-le pe ale predecesorilor, numai că de el se aude până azi, iar de aceia nu.
Găsi de cuviinţă să-i răspundă, căutând să-şi ascundă o anume tulburare venită din pasiunea cu care i-a fost prezentată o viziune izvorâtă la rându-i dintr-o nemaiîntâlnită iubire pentru personajele operelor, din inexplicabila simţire a unor arii ale acestora.
Reuşi să-l fericească pe Pavel nu doar prin acordul său, ci şi prin aceea că, mirabilă coincidenţă, îl aşeză în aceeaşi descendenţă: „Dragă Pali, cred că vei reuşi ceva deosebit… cred că vei fi un… da Ponte de-al nostru, la el mă gândesc, adică prin tine la el, ca să nu mă înţelegi tu greşit… Dacă reuşeşti îţi vom spune „domnul Lorenzo”, dar meriţi deja pentru intenţie…”.
Citindu-i o uşoară umbră temătoare în ochi, peste obrajii de un entuziasm specific marii inspiraţii, Ati mai adăugă „acuma, doară n-ai vrea, cum sunt eu, să fii şi „tovarăşul Lorenzo”, s-ar întoarce pe dos acolo, în groapa comună din America, sau… nici n-ar şti ce e …”.
Călătorind către casa de pe colţ, în tramvaiul 4, simţea o fericire inexprimabilă, gândind aproape cu voce tare „copii, am să vă fac fericiţi!”
Ajuns în cameră, brusc avu o revelaţie care-l întristă: oare nu ajunsese „domnul Lorenzo” pentru că urma să facă doar un libret-colaj în fond, dar şi pentru că era bătrân, foarte bătrân?
În săptămânile care au urmat, cei de la Operă nu-l mai văzură, dar circula printre ei zvonul lansat de directoare şi Ati, cum că „domnul Lorenzo” scrie primul libret „de la noi”, după care va urma anunţul „caut compozitor…”.
Complicitatea niciodată rostită în zeci de ani de vreuna dintre părţi care, altminteri, nici nu se cunoscuseră, se sfârşi la fel de imperturbabil precum se desfăşurase: când prima garnitură matinală a tramvaiului 4 întorcea la Balta Verde către Mehala, vatmanul ştia că e ora patru şi jumătate şi că nu va mai vedea lumină la fereastra din dosul tufei de liliac. Domnul Pavel nu mai auzea scârţâitul îmbinat al roţilor de tramvai şi al şinelor în continuare insuficient unse, căci, având într-adevăr anii lui Lorenzo, plecă la groapă, dar nu comună, ci săpată la unul din cimitirele din Mehala.
Timpurile se schimbaseră adeverind viziunea lui Pavel; pastişele aveau tot mai mare succes.
Despre „proiectul domnului Lorenzo” nu se mai ştia nimic; totuşi, cei care-l cunoscuseră suspectau că îl luase cu el acolo de unde credea că vine muzica, în Cer, la Îngeri.
Trecuse ceva timp de la plecarea lui Pavel „Lorenzo” de Mehala; pentru că fusese un singuratic, în mod firesc nimeni nu mai amintea de el; și totuși ceva straniu se petrecuse la un moment dat: bunul Petru trecea prin fața casei babei Buba, în drum către debitul de tutun; din bucătăria care dădea spre curte se auzea o cunoscută arie de operă…da, da, din Traviata, recunoscu Petru instantaneu, mai ales că tocmai duminica trecută vizionase spectacolul la matineu cu nepotul său. Din motive care îi scăpau, nu-și explica unele scârțâituri care se auzeau, uneori cam supărător, dar nu-și permitea să o deranjeze pe Buba, așa, fără un motiv clar; de fapt ceea ce îl intriga era faptul că, din câte știa – și o cam cunoștea bine pe vecina sa – Buba nu ascultase niciodată asemenea muzică, de fapt de nici un fel, apoi, nu era clară sursa muzicii – radio nu putea fi – și, în fine, ea cert nu-l cunoscuse pe Pavel „Lorenzo” de la a cărui dispariție se cam împlinea un an, după socotelile în pripă dar exacte ale lui Petru. „Iarăși vreo ciudățenie de-a ei…” gândi Petru și merse mai departe să-și cumpere cotidianul pachet de Mărășești.
În fapt, lucrurile erau foarte clare și bine puse la punct: Buba ținea un mic registru cu datele morților din Mehala; a celor care o interesau, desigur. Printre ei se numărase și Pavel, deși nu reușise să-l cunoască foarte bine; faptul că locuia la cotitura tramvaiului 4 către Mehala, – ceea ce putea fi interpretat și invers, adică la ieșirea din… – îl plasa cumva la periferia împărăției dominate de ea, undeva într-o zonă în care puterile ei deveneau îndoielnice. Și totuși, când auzise că „o murit ăla cu opera, de la tufa cu lilieci nespus dă mare”, făcu însemnarea de rigoare și merse la înmormântare; se adeveri încă o dată – fapt care o scoase din fire aproape – că dispărutul nu intra în sfera ei de veghere atotștiutoare dar, iată, nu atotcuprinzătoare: totul se terminase de mai bine de o oră. Se gândi doar că acea curbă a tramvaiului strică totul… împarte lumea… ceea ce era de neînțeles. Bine totuși că cimitirele, toate patru, erau departe de ea, de ieșirea din tărâmul ei…
La un an după ratarea înmormântării lui Pavel, Buba scoase din șifonier o cutie de carton gros, îngălbenit, din care ridică un patefon vechi, foarte vechi, dar funcțional, de fabricație interbelică, evident germană; îl primise de la cineva care la rândul său îl târguise în ultimele zile de război de la un militar german, contra unei bucăți de săpun de rufe CHEIA, bun și acela pentru prevenirea jegului și a păduchilor; desigur că era pradă de război, gândi Buba, că doară neamțul nu-l cărase până-n Rusia și înapoi.
Dintr-o altă cutie scoase niște discuri, cam la fel de vechi, rămase de la mătușa care o crescuse. Pe unul scria ARII CELEBRE DIN OPERE. Îl puse cu o religiozitate care n-o caracteriza, de fapt mai curând ca într-un ritual păgân.
Și gândi cu satisfacția împlinirii totale: „Așa, că dacă alții nu-și amintesc dă el, cum să n-o fac io… că doară Buba le știe pă toate, și iaca așa, șî esta îi al meu până la urmă…”.
Era momentul în care trecea Petru prin fața casei, în timp ce ea, Buba, văzându-l de peste gard, savura plenar nedumerirea vădită pe chipul vecinului ei, pe care, în general, îl aprecia, dar „și esta crede că mă cunoaște, că știe cine îs… da numai io știu tot despre toți…”.
Deși nu era nicidecum bârfitor, cele auzite de Petru ajunseseră inevitabil la urechile măhălenților, căci era și el om.
Nici după moartea Bubei, nu reuși nimeni să descifreze misterul ariei de operă care se auzise din bucătăria de vară. Era doar una din ciudățeniile pe care nu avea să le înțeleagă nimeni. Adică era exact cum își dorise ea dintotdeauna, căci „omu îi bine să-și ducă dâncolo șî păcatele… șî tainele…”, gândea ea odinioară, fără s-o spună cuiva.