Frenezia contestatară, specifică democrației noastre, în drum către haos, a ajuns și la instituția procurorului; acum se vede cel mai bine că mărunții e bine să fie controlați de cei mari, fie și spre a nu-și putea împlini lin găinăriile absconse inițial, vădite până la urmă. Oricum, atâta timp cât reprezentantul noii Rome de peste ocean se declară mulțumit de activitatea unei anumite instituții, găinarii autohtoni se agită degeaba; după cum, dacă ar fi invers, sau pervers, solidarizarea suspect civilă de tipul „suntem de partea ta”, oricum n-ar avea nici o relevanță, efect nici atât. Ar fi deci de văzut care sunt, fie și etimologic – ca să știm totuși ce vorbim – unele înțelesuri ale instituției incriminate de unii.
Desigur că în pragmatica lor înțelepciune, romanii nu au omis nici un aspect în construirea unui sistem juridic fără de care lumea de azi ar fi de neimaginat în versiunea ei civilizată, ordonată deci, sau mult mai ușoară pentru unii…
S-a pornit de la verbum (cuvânt) din aceeași rădăcină cu verum (adevărat), astfel încât, însemnând instrumentul care exprimă adevărul, să se ajungă la unul dintre principiile de bază ale interpretării juridice: Verba cum effecta sunt accipienda (cuvintele trebuie interpretate după înțeles). Pervertirea postclasică nu a întârziat să apară, astfel încât Sfântul Grigore cel Mare, bun cunoscător al dreptului clasic, încerca să-i convingă pe creștini să nu răstălmăcească instrumentele comunicării: „a folosi cuvântul spre a înșela, adică pentru altceva decât i-a fost atribuit omului, este un păcat”. Tot un remarcabil creștin clasicist constatase puțin înainte (e vorba de Augustin) că, regretabil, s-a ajuns până acolo încât „cuvintele nu exprimă gândirea celui care vorbește”, iar un filosof (Pascal), mai cinic dar pe urme augustiniene și mult mai tardiv, concluziona că „vorbirea i-a fost dată omului spre a-și ascunde gândurile”, în plin clasicism francez.
Dreptul roman însă, în obiectiva-i supraviețuire, caută să-și păstreze terminologia, spre disperarea necunoscătorilor de latină; dar și spre indiferența unora. Ne-o pot demonstra doi termeni atât de incriminați în lupta împotriva procurorilor: colaborare și delațiune.
Există opinia, tot mai răspândită în ultima vreme, după care ar fi vorba de sinonimie, adică a colabora cu procurorii ar însemna delațiune (nu chiar ordinară, dar pe aproape…). Se mai invocă la modul naiv, prostesc chiar, că presupusa colaborare/delațiune, ar fi cu trimitere la (foști) prieteni („X a fost turnat/ă la procurori de prieteni”); inepția e cu atât mai mare, cu cât e vorba de politicieni mai cu seamă, necunoscători în domeniu de vreme ce nu știu de la un mare politician român că „nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici” și că „guvernele cad prin aceleași mijloace prin care au ajuns la putere” (fostul premier al României, Titu Maiorescu; însemnări făcute de bună seamă urmând propria experiență); să adăugăm și excelenta aserțiune a lui Vladimir Ilici Lenin după care în politică există doar „tovarăși vremelnici de drum”.
Colaborarea are, firesc, multe înțelesuri, poți fi: colaborator extern al unei instituții, colaborator la un proiect, colaborator cu puterile străine și devii colaboraționist (dacă nu sunt aliați), colaborator pentru binele Patriei dacă s-au „întors armele”, colaborator al Securității dacă ai vrut să-ți scapi pielea sau pur și simplu așa ai gândit, iar gașca actuală a decis că nu are nevoie de tine, colaborator onest dacă ești „de-al nostru”, civil adică, colaborator la ediții, colaborator la diverse carte și manifeste (imunde), colaborator la ruinarea economiei, învățământului și sănătății publice, colaborator de bază, colaborator de seamă, colaborator intim, colaborator de încredere, colaborator suspect, colaborator apropiat, colaborator josnic, etc. După cum merg lucrurile, nu avem motive să ne îndoim că mulți dintre acești colaboratori au șanse reale de a ajunge la ipostaza de colaborator cu procurorii, ceea ce, până la urmă, ar trebui să fie un ceva firesc. Esențială este corectitudinea procurorului în gestionarea mărturiei colaboratorului, căci confessio alterius alii non praeiudicat (mărturisirea unuia nu prejudiciază pe altul), dar, evident, își are puterea și valoarea, indiferent de la cine vine, deoarece confessio omnium probationum maxima est (mărturisirea este cea mai puternică dintre toate probele).
De altfel, colaborarea cu procurorii este întemeiată și dacă ținem seama tocmai de înțelesul cuvintelor; a colabora (corect definit în DEX ca „a participa alături de alții la realizarea unei acțiuni sau opere care se efectuează în comun”), prin fr.collaborer, duce la verbul latinesc collaborare (a lucra împreună cu altul, a conlucra); deci, ce poate fi mai civic și înălțător decât ca, în ciuda propriei penalități, să ajungi la concluzia că trebuie să ajuți la împlinirea actului juridic, prin colaborare? Pe de altă parte și procurorul, în mod firesc, aplică principiul do ut des (îți dau ca să-mi dai), fie și în virtutea faptului că cercetarea i-a fost mult ușurată prin mărturiile obținute. Până la urmă, parafrazând definiția, vom afirma că tocmai colaborarea împlinește opera procurorului, a juridicului. Nu se poate spune că până acum, prin colaborarea cu procurorii ar fi apărut adevăruri… vide (nu vorbim de procurorii pre-89, ajunși azi politicieni democratici); dimpotrivă abyssus abyssum invocat (o genune o cheamă pe alta), dovedind supremația mărturisirii (corecte).
Intervine desigur dureros, încătușarea, prea frecventă și nejustificată după unii; dacă la transatlantici, adevărații continuatori ai dreptului roman, primul moment e încătușarea, la noi orice derbedeu, mai ales dacă e și fost parlamentar, apucă întâi să-l altoiască pe polițistul care, respectând drepturile omului, trebuie să se lase pocnit. Desigur, activitatea procurorilor a făcut ca în ultimii ani, în „lumea bună” (?) de la noi, cătușele să ajungă pe post de Rolex; o etimologie subtilă, explicată de Sextil Pușcariu, ne spune că singularul cătușă provine dintr-o formă veche, pierdută cată plus sufixul –ușă; iar acea cată din – nici nu se putea altfel – latinescul catta – pisică; cătușa, adică brățara metalică (dar nu de aur!) fiind ca formă precum ghearele feline încovoiate și vizibile în momentul surescitării animalului: legate între ele, formează cătușele; subtilitatea etimologică e vădită tocmai în raport cu… felina: dacă atingerea blănii de pisică pare să-i fi fost benefică omului încă din vechime, e evident că forma încovoiată și metalizată nu anunță nimic bun, mai ales dacă înlocuiește sau chiar însoțește brățara ceasului, indiferent de marcă.
Cât privește delațiunea, indiferent de trăirile unora față de ea, în intenție este tot juridică, latinescul delatio însemnând plângere, acuzare justificată de unde și expresia delationem nominis postulare (a cere autorizarea de a acuza o persoană). Mai interesant este verbul la care raportăm termenul, deferre cu supinul delatum care denotă clar implicarea juridicului și nu a bunului sau răului plac; nomen deferre alicuius nu înseamnă a turna ci a aduce persoana cuiva în fața justiției; delatus est este formula pentru a fost acuzat și nu „turnat”.
Momentul următor, firesc, îl reprezintă celula; ca efect al juridicului (deci în cazul de față nu cea teroristă, nici cea nervoasă), ea servește depozitării; tot la latină ajungem, la diminutivul cellula, ceea ce înseamnă că prea spațioasă nu poare fi, traducându-se prin jucăușul ca sonoritate cămăruță; ca atare, pretenția unor arestați sau arestate (de lux și cu sonoritate televizată) la spațiu augmentat e absurdă; în ciuda acestui fapt e de remarcat că unii sau unele în cauză(-e), prin pretențiile formulate după încelulare, (parafrazându-l pe marele francez), fac etimologie fără să știe (ce fac, sau latină), căci cella, baza celulei, însemna inițial cămăruță pentru alimente (șpais, cum îi zic bănățenii, deci cu toate bunătățile: vin, ulei, merinde, et alia), apoi cabină de baie, ba chiar partea închisă a templului unde se afla statuia divinității; dar, arestați sau nu, să nu ne amăgim: cum de la extaz la agonie nu e decât un pas, aflăm că același termen care ar putea aduce bunăstarea și igiena personală a arestatului, înseamnă și cămăruța sclavului (devenită a condamnatului), dar și odăița (ca loc de muncă a) unei prostituate; desigur fără nici o aluzie la turnătorie.
De fapt cel care dă sensul de delațiune ca turnătorie, este Tacitus, cu referire la sistemul juridic imperial, când, uneori și regretabil, colaborarea se obținea și prin mijloace… mecanice, astfel încât colaboratorul mărturisea și ce nu știa. Interesant e însă că și „neștiința” ascundea realitatea, precum în cazul comploturilor împotriva lui Nero. Mă întreb, altminteri, care conducător ar fi încântat să afle că circumstanțialii săi i-au plănuit eliminarea? Și totuși, există situații în care chiar și un conducător vizat de complotiști, consideră delațiunea ca josnicie și nu colaborare.
Un mare poet latin, nepot al filosofului Seneca, dorind să-i fie cât mai pe plac lui Nero (câți intelectuali dornici de putere nu ar face și azi la fel???) și-a turnat propria mamă, arătându-și fidelitatea față de imperialul prieten. Iată însă că Nero însuși s-a arătat scârbit de filiala delațiune: n-a decis executarea mamei complotiste, ci a fiului, pe principiul logic că, dacă știa atâtea despre complot, însemna că și el era implicat. Aici, desigur, nu mai putem vorbi de sinonimie între colaborare și delațiune.
Foarte interesant e articolul dv, ca de altfel toate pe care le postati. Va citesc cu mare interes.
As dori sa va informez despre o situatie reala, foarte legata de subiectul articolului dv. In provincia Quebec a Canadei, cea de limba franceza, unde taxele sunt foarte mari, unele pentru guvernul federal si altele pentru guvernul provincial, pentru a se evita fraudele (venituri in numerar nedeclarate), autoritatile au facut apel la „bunii cetateni” din Quebec, indemnandu-i sa-i „pârască” pe vecinii lor daca au observat ca acestia triseaza.
Zilele trecute, cand am auzit stirea la TV, nu mi-a venit sa cred. Desigur, din pdv „politic” si „economic” e un apel la „trezirea constiintei” cetatenesti. Dar situatia in sine mi-a adus aminte de timpuri grele traite in Romania anilor 50. Sigur ca e o nedreptate ca unii sa plateasca taxele in intregime si altii sa triseze. Pe de alta parte, insa, guvernul din Quebec are nevoie de bani pentru cauza lor de a-si castiga „suverantitatea” si a se desparti de Canada.
Daca guvernul din Quebec a ajuns sa bata la portile „vecinilor vigilenti” ca sa stranga banii pentru a-si sustine cauza, nu e deplorabil? Mici trisari vor fi intotdeauna, nu din ele se vor rezolva marile probleme. Nu e acesta un indemn la „delatiune”? Mie mi se pare un gest nepotrivit al Guvernului din Quebec de a indemna oamenii sa se supravegheze unii pe altii. Normal ar fi sa existe controale periodice oficiale…
Cu deosebita stima,
VPL
Toronto