Dora stătea întinsă pe spate în patul îngust, murdar, cu picioarele larg desfăcute, goală, doar cu sutienul roz pe ea; sutienul ei frumos, pe care și-l făcuse singură cadou într-un moment de entuziasm, după ce terminase ultimul examen, aruncându-și aproape toate economiile pentru achiziționarea acestui obiect desăvârșit, care îi flata frumos sânii, etalându-i într-o cupă impresionantă, zăcea acum abandonat, încrețit sub sânii ei miraculoși, cu bretelele spânzurate de o parte și de alta, ca o pasăre cu aripile frânte.
Dora se contemplă preț de un minut, timp în care mirosul odios al așternuturilor nespălate de mult o ameți complet. Încercă să-și amintească cum ajunsese ea aici, cu tipul ăsta chel care se opintea din greu între picioarele ei, scoțând, din când în când, niște horcăituri destul de sinistre. Nu părea să-l intereseze deloc ce simte ea, așa că Dora nu se sinchisi să-i arăte că nu simte, de fapt, nimic. Cu un ultim icnet, chelia dintre picioarele Dorei se opri din agitație. Dora nu vedea decât chelia lui și asta începuse déjà să o obsedeze: ea detesta chelioșii, naturali sau benevoli rași, și nu își putea închipui cum era chiar ea cu individul ăsta chel și transpirat pe un cearceaf murdar, într-un pat de o singură persoană. Întinse mâna pe noptiera de alături unde văzuse un pachet de țigări. Își aprinse iritată una și trase adânc în piept. Abia apoi îndrăzni să se uite la tipul de lângă ea care, asudat și mulțumit, se uita în tavan, cu un zâmbet vag. Dora tot nu reușea să-și amintească cum naiba îl cheamă pe individul ăsta tăcut și inexpresiv, care parcă futea în el însuși, într-o încrâncenare cu propria-i persoană, non-comunicarea absolută. Era uimită de uimirea ei și de situația paradoxală în care se afla. Pe de altă parte, ea căuta mereu experiențe paradoxale, ”inedite ”, dar își dădu brusc seama ce tâmpenie colosală era pseudo-filosofia asta de viață. Suflă fumul în tavanul jos, acoperit cu un tapet albastru cu auriu, care o enerva nespus, căci habar nu avea dacă e soare afară sau nu. Se gândi că, avusese dintotdeauna această capacitate extraordinară de a intra în mințile oamenilor, putând astfel să-i înțeleagă, cumva, din interior. Nu știa, de cele mai multe ori dacă are dreptate sau nu, în mod obiectiv, dar ea se comporta ca și cum, fără putință de îndoială, știa. Acționa uneori pe baza acestei ‘științe’ sau intuiții, cum o numea ea, și era convinsă că are dreptate. Nimic altceva nu conta, o ajuta să își facă ordine în propriile gânduri și în realitatea pe care, de multe ori, nu o înțelegea. De exemplu, realitatea acestui tip și după amiaza asta lungă de august cu el. Își amintea vag că băuse cam mult cu o seară înainte, la o petrecere în curtea unei case rău famate din Cotroceni și că tipul ăsta îi vorbea necontenit despre el și dramele lui: era un soi de scriitor ratat, cu o singură carte publicată, a doua sub tipar și, bietul nefericit grandoman, era preocupat de prefața scrisă de un obscur critic din provincie, solicitat de editură. Dora citise cu atenție prefața, la insistențele lui, apoi îl privise cu o milă amuzată. Se întrebă dacă să fie crudă sau să se prefacă că totul era ok. Criticul din provincie îndrăznise să critice manuscrisul și, practic, în mod sistematic și crud, îi desființa întregul act artistic. Dora îl ascultă, din nou, mai puțin amuzată, cu țigara în colțul buzelor și un zâmbet condescendent, pe care nu și-l putu controla. Acum era obligată să spună ceva.
– Băi, tu nu înțelegi ce am făcut eu aici : practic este primul roman de pop culture contemporan scris la noi, primul scriitor care abordează teme ca star shitting, clubbing și underground. Tu măcar îți dai seama ?!
Urmă o pauză, apoi el reluă. Dora nu îndrăznea să vorbească și din cauză că era încă semi-dezbrăcată, dar și pentru că , oricât se străduise, nu putea să-și amintească cu precizie numele lui: Laurian sau Aurelian. Care o fi ?! În cele din urmă se hotărî să spună ceva și apoi să plece:
– Eu te înțeleg, dar tipul spune că altceva, că nu are valoare literară star shitting-ul și tot ce spui tu. Despre asta este vorba, dacă nu te-ai prins. Adică, tu și eu și oricine poate scrie orice, de exemplu cum te trezești dimineața, cum îți faci micul dejun, cum îți razi chelia și mustața și apoi toate celelalte dar, din punct de vedere literar, jurnalele sordide și plicticoase de genul ăsta nu interesează pe nimeni, nu au nicio consistență, nu spun nimic omenirii. Ești doar un tip oarecare, cu o viață oarecare ca toți ceilalți oameni oarecare.
– Băi, dar nu este deloc așa, se revoltă el; adică nu știu câți oameni cunoști tu care merg la party marțea, lunea să fie ca duminica, iar weekendul începe practic de miercurea.
– Asta pentru că tu ești șomer…sau mă rog…
– Nu sunt deloc șomer, sunt freelancer, dacă știi ce e aia! Tu crezi că e ușor să scrii ?! Tu știi ce program zilnic am eu ?! Acum, în loc să îmi pierd timpul cu tine, ar trebui să scriu. În fiecare dimineață scriu până la ora 11.00, minim. Am un program, îmi scriu mailurile, blogul, cartea, muzica, tot …nici nu știu de ce mă obosesc să discut cu tine, dădu el din mână a lehamite.
– Uite ce este, Aurelian: tu m-ai întrebat ce cred și eu ți-am răspuns. Omul nu dă doi bani pe valoarea literară a romanului, dar menționează ineditul despre care vorbești, că nu s-a mai scris despre asta la noi, dar nu e suficient, pentru el, din punctul lui critic de vedere, asta e meseria lui, asta i s-a cerut de către editură, asta face. Eu nu înțeleg de ce insiști să îți scrie prefața un tip care nu te respectă și nu dă doi bani pe tine, asta e bizar, că te consumi inutil pentru o eroare fatală. E complet ilogic să permiți o prefață care îți desființează cartea.
În secunda în care pronunță aceste cuvinte Dorei îi păru rău; nu trebuia să-i deschidă ochii acestui grandoman, rupt de realitate. Trebuia să-l lase să se agite în fantezia lui până la capătul universului și înapoi. Se enervă subit pe franchețea ei stupidă, care nu o ajuta niciodată și pe incapacitatea totală de a avea o față de pokeristă, o figură inexpresivă sau, măcar, contrafăcută, să exprime opusul a ceea ce gândea și simțea, măcar din amuzament tehnic. Nu putea.
Se îmbrăcă rapid, întâi jeans-ii, apoi cămașa, își prinse părul sus într-o coadă de cal întoarsă și își căută rapid din privire pantofii și poșeta, în timp ce scriitorul ei își recitea prefața și pufăia nervos.
– Eu trebuie să plec, zise Dora, un pic iritată și nu îmi găsesc geanta.
– E acolo unde ai lăsat-o. Laurian.
– Poftim ? Păi unde am lăsat-o?!
– Laurian, nu Aurelian.
Chiar în momentul în care se ridică de pe pat, Dora simți că a călcat pe ceva moale. Se aplecă, își strânse lucrurile căzute, le aruncă în geantă și ieși pe ușă. Afară o izbi soarele și aerul cald de vară și zâmbi, deodată, senină. Era, din nou, ordine în univers, și o lumină caldă și blândă care salva o după amiaza de august pierdută.
