Cum își va dea seama un outsider că textul cu pricina – să spunem un roman care ne oferă o experiență als ob perfect satisfăcătoare în sine și implicarea prin bîrfă în secretele personale superficiale ale ființelor imaginare – poate conține totodată secrete mai profunde, de altă natură? O astfel de descoperire devine posibilă datorită unei anumite suspiciuni, accentuate spre sfîrșitul primei lecturi a unui text literar care intrigă și care te îndeamnă la o recitire mai atentă și mai pătrunzătoare.
Se poate afirma că o naivitate încrezătoare, o curiozitate ușor de ațîțat, dorința de a participa la acțiune și de a te ”identifica” cu personajele și cu situațiile (fie că sunt realiste sau fantastice), tendința de a accepta lucrurile așa cum sunt prezentate sunt condițiile elementare ale majorității lecturilor. (Re)citirea de dragul secretului este exact opusul. Bănuiala că textul este dublu, că are un conținut manifest, dar și – ca o valiză cu fund dublu – unul ascuns, va dirija atenția cititorului spre anumite aspecte structurale sau strategice ale operei. Așa cum un șahist experimentat va răspunde la o mutare neașteptată a adversarului numai după ce i-a cîntărit intențiile secrete și amenințările ascunse, la fel un bun re-cititor va reciti întotdeauna și de dragul secretului, altfel spus, se va strădui să descopere ce ascunde, ce nu spune sau ce acoperă cu o perde de fum un text citit, și din ce motive.
Cu alte cuvinte, recitirea presupune întotdeauna lectură printre rînduri, lectură făcută cu scopul de a descoperi ceva ascuns.
* Matei CĂLINESCU – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, editura Humanitas, 2017
