La centenarul comunist: Martin Malia şi stafia utopiei

La un secol de la lovitura de stat canonizată propagandistic ca “Marea revoluţie socialistă din octombrie”, stafia comunismului continuă să bântuie imaginarul intelectual. În formele mutante ale reflecţiei corecte politic şi ale progresismului, comunismul îşi duce mai departe credinţa sa fundamentală în capacitatea absolută a raţiunii de a edifica cea mai bună dintre lumile posibile. Ca stadiu cel mai înalt al socialismului, comunismul nu poate fi atins, dar lasă în urma sa atracţia irepresibilă a atingerii dreptăţii absolute. Cei ce se opun acestei direcţii raţionaliste şi utopizante sunt, inevitabil, reacţionari, ruginiţi, fascişti sau conservatori. Libertatea individuală devine suspectă în acest spaţiu normat de imperativele gândirii unice.

Excentric în raport cu „şcoala revizionistă” ce a colonizat mediul academic american şi european,Martin Malia rămâne, la centenarul lui 1917, una dintre vocile care au afirmat, temerar, adevărul îngropat sub tonele de statistici ale sovietologiei: eşecul din 1991 al URSS nu este doar capătul de drum al unui imperiu marxist-leninist, ci şi maniera în care se exprimă, istoric, falimentul viziunii socialiste integrale înseşi. 1991 este consecinţa nu doar a unui impas strategic, ci şi a unei rătăciri funeste ideologic.

“ The soviet tragedy. A history of socialism in Russia,1917/ 1991” este testamentul pe care Malia îl lasă acelora dintre noi care au energia de a refuza clişeele, cu preţul însingurării şi al ostracizării publice. Pentru Malia, iar această lectură nu poate fi decât blasfemiatorie în ochii stângii radicale, socialismul este responsabil pentru teribila dramă ce acoperă secolul douăzeci. Primatul ideologiei în acest veac ideocratic este reamintit, contrazicând cuminţenia tâmpă a celor care se încăpăţânează să creadă că ideile nu au consecinţe. Consecinţa socialismului asumat fără rezerve este marxism- leninismul. Iar consecinţa acestuia este stalinismul însuşi.

La centenarul lui 1917, analiza lui Martin Malia trimite la rădăcinile ultime ale hegemoniei stângii radicale în modernitate.Legitimarea socialismului prin referirea la egalitate, progres şi justiţie socială asigură acestui mesianism o unică forţă de atracţie intelectuală universală. Socialismul, a cărui variantă epurată de compromisuri este marxism- leninismul, este chemat de providenţa seculară să asigure triumful celor săraci şi drepţi. Sosirea sa este escatologică, asemeni unui semn al divinităţii. Lichidarea exploatării este maniera în care emanciparea se înfăptuieşte, universal. A ataca socialismul înseamnă a tăgădui primatul valorilor pe care se sprijină. Tirania comunistă se fondează pe această capacitate de confiscare a generozităţii , cu scopul anihilării libertăţii.

La centenarul lui 1917, logica marxistă îşi conservă elementul central ce i-a conferit capacitatea de seducţie- resentimentul, ca motor al acţiunii politice. Resentimentul este combustibilul atacurilor pe care ordinea comunistă le încearcă, în veacul XX. Agentul schimbării este proletariatul, dar nu acel proletariat concret, ce se poate acomoda, revizionist, cu proprietatea privată, ci acea clasă socială imaginară ce beneficiază de privilegiul suferinţei, sărăciei şi al purităţii.

Drumul de la marxismul tradiţional la formele sale hibride nu afectează continuitatea sa intelectuală. Martin Malia are dreptate să observe că între Marx şi Frantz Fanon, diferenţa ţine de identitatea actorului investit cu misiunea istoric,dar ceea ce nu se schimbă este vocaţia resentimentară a acţiuniii politice. Adaptabilitatea marxismului decurge din potenţialul său de a oferi urii o raţionalizare dialectică. Activismul radical al minorităţilor rasiale sau sexuale din ultimele decenii este un avatar legic al premizelor utopice. Îmburghezirea clasei muncitoare obligă alte segmente la preluarea flăcării revoluţionare.

La centenarul lui 1917, reflecţia lui Martin Malia este incomodă şi iconoclastă pentru cei rămân fideli socialismului cu faţă umană,idealul capabil să ducă mai departe moştenirea lui marx şi lenin,fără aberaţia sanguinară a lui Stalin. Socialismul pur şi dur, cel care aboleşte proprietatea privată şi instituie ordinea partidului unic şi a planului, nu poate fi reconciliat cu libertatea umană şi cu demnitatea liberului-arbitru. Ororile stalinismului nu sunt rodul unui accident de parcurs, ci decurg, legic, din eşafodajul ideocratic al ordinii leniniste. Comunismul democratizat, umanizat, domesticit al Pragăi anului 1968 sfârşeşte prin a nu mai fi comunism. Emanciparea de sub imperiul dogmei este semnul trezirii din somnul ideologic. Ca şi în memorabilul articol semnat “Z”, Martin Malia contrazice optimismul celor care au celebrat alternativa reformatoare. Unica alternativă la socialismul real este abolirea acestuia şi restaurarea ordinii libertăţii individuale. Nodul gordian trebuie tăiat, o dată pentru totdeauna.

La centenar, rândurile lui Martin Malia capătă putere profetică, în acest timp al resurecţiei mesianice. Rădăcina utopică este, intactă, în mentalul modernilor. Înclinaţia utopică se întrupează în cultul gândirii unice şl al nivelării intelectuale, în vigoarea fanatică cu care este impus dictatul adevărului revelat, în patima cu care îndoctrinarea progresistă este prezentată ca un moment al emancipării universale, în obstinaţia cu care statul şi planificarea sunt exaltate ca vehicole ale schimbării.

Trecerea de la social-democraţia ”revizionistă”, eliberată de marxism, la elanurile stângii radicale intransigente este datorată revigorării acestui elan utopic. Toate acestea sunt parte din confruntarea cu spectrul care nu poate fi exorcizat. Utopia nu are, în istorie, decât un singur chip. Este chipul de meduză al statului comunist, centralizat, represiv, sanguinar. Recitirea lui Martin Malia este exerciţiul ce oferă spiritului critic puterea de a rezista fantasmelor şi himerelor, cu curajul unui franctiror.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare: Martin s-a născut la nici a suta de mile de rada portului Boston, scena pentru Boston tea party, la Springfield, o denumire predestinata pentru veșnica primăvara a ideilor politice pretinse a fi înnoitoare si ca atare cuceritor de atractive, deci, imbatabile. D.C.

  2. Dușan Crstici says:

    Extraordinară pledoarie pentru imortalitatea ideilor de stânga si a inevitabilelor consecinte daca sunt etatizate! Claritatea textului mă îndeamnă să parafrazez celebrul dicton: „Tout ce qui n’est pas clair n’est pas francais” in ” Tot ceea ce nu este clar, nu este scris de inegalabilul Ioan Stanomir”! Cu admirație, Dușan Crstici, așteptând si o recenzie a” History’s locomotives” a istoricului din orașul revoltei ceaiului, momentul zero , startul distrugerii accelerate a planetei, pe altarul modernismului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *