Audio-vizualul: între ticăloșirea imaginii și prostia verbalizată

Nu mai  încape vreo îndoială asupra faptului că noi, europenii – dar și alții asemeni nouă –  suntem tributari imaginarului, până la sclavie, robie, sau cum vrem să-i spunem supunerii aproape necondiționate  la cele văzute, „pipăite” deci cu ochii; suntem urmașii nu doar întru (ne)credință ai lui Toma care-și vâră degetul în rana Mântuitorului (vezi capodopera lui Caravaggio), ci  și întru plăcerea vederii duse nu o dată  până  la vedenie; au, sau ar trebui să aibă însă o limită toate, dacă ne gândim că și fabulosul Horatius respingea, până și în poezie, vana fingentia (goalele plăsmuiri) ale unor semeni.

Avem și noi un superlativ reprezentant al spiritului european, în personalitatea lui Arghezi care, în căutarea Atotputernicului, cere dovezi concrete: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”. Că toată această stare carteziană în fapt (mă gândesc la prima parte, adică dubito ergo cogito) duce la două posibilități, se vede poate cel mai bine și la noi: pe de o parte, fără cultul imaginii, fie și interioare, a concretului, fie și la nivelul mentalului,  nu am fi avut artiști plastici de talie supremă; pe de altă parte, credința religioasă se menține în limitele europene chiar și în forma isterizat-superstițioasă (presupunând cu greu că e chiar credință…) a minunilor din stânci, copaci și altele, căci imaginea Crucii (sau presupusa fizionomie cristică sau marianică) este cea care declanșează delirul bine exploatat de cei cu chemare pecuniară în primul rând, mai apoi posibil și de alt fel.

E evident că în ultimele decenii tehnica televizării, în cârdășie cu bună parte din presă, a devenit cel mai mare, dar și cel mai nerușinat  colportor de imagine, cel mai adesea plasată cu rea (chiar malefică) știință.

În marea și noua  migrațiune a popoarelor (că nu e unul singur) îngăduită, chiar încurajată  de (unii) europeni care repetă incredibil eroarea istorică a romanilor, evenimentele sumbre  sunt cotidiene până la firesc, dar alese cu profesionalism (cam prostituat, dar oricum e cea mai veche meserie); dacă acum mai bine de vreo doi  ani, moartea a peste patru sute de copii, într-o Fâșie bombardată sălbatic dar civilizator, nici n-a impresionat, nici n-a revoltat pe (aproape) nimeni din universul democrației, fiind doar anunțată și prea puțin arătată, anul  trecut, cam pe vremea aceasta caniculară,  televiziunile europene (chiar mapamondul, n-aș crede…) ne-au servit până la saturație thanatofilă, imaginea unui copil ajuns înecat pe țărmul mării; în mod firesc dar și juridic vina e a părinților care au riscat, dar despre  care, oricum, nu se știe cine sau unde sunt; ca atare, informația fiind minimă, deformatoare în fapt, avem  dreptul să ne întrebăm, cinici și  iritați poate de recurența imaginii ca pentru proști, în legătură cu originea  cadavrului. Mai mult chiar, totul a fost prezentat, iarăși și iarăși, menționându-se apăsat  unicitatea tragediei, ceea ce deja frizează ticăloșia stupidă; ar fi măcar în parte credibil, desigur, dacă lăsăm deoparte sutele de copii ajunși deja hrană pentru peștii din Mediterana (deci nevăzuți)  și dacă… avem probleme de memorie. Am mai scris-o și o repet: personal am fost mult mai impresionat la nivelul vizualului, dar poate și al durerii fizice transmise,  de o fotografie din anii 70, care înfățișa un copil vietnamez, de vreo zece ani, alergând nud, cu corpul ars din cap până-n picioare de napalmul ale cărui urme  se vedeau ca o pastă peste carnea vie (o substanță foarte eficientă napalmul, căci nu se mai dezlipește de pe dermă și nici nu poate fi stins cu apă); la vremea aceea, situația era  de așa natură (cârdășia nu funcționa încă așa de bine, dovadă că doi ziariști au dat jos un președinte american, desigur nu de … capetele lor) încât  fotoreporterul care a imortalizat goana copilului spre moarte, a primit o supremă distincție (nu politică, evident); greu de crezut că ar primi-o azi pentru fotografierea unui spital bombardat întâmplător, căci victimele colaterale, prin chiar epitetul lor, sunt irelevante, iar premiul Nobel pentru pace, devine tot mai ridicol prin acordarea lui unor politicieni, mai ales celor care au „reușit” să-și încheie propriile războaie (există de facto două categorii de Nobel care strălucesc prin ridicol și aranjamente: cel menționat mai sus și cel pentru literatură; dar despre asta, altă dată).

TV

De subliniat în continuare că selectarea imaginilor face parte din aceeași manieră –  dusă până la manierism –   a ticăloșiei. Zile, săptămâni, vedem aceiași copii, aceleași femei amărâte și aceiași bărbați în putere, cu tupeu, cu obrăznicie chiar, în ciuda faptului  că, între timp, probabil au ajuns deja în Germania sau Suedia, cu atât mai mult cu cât nu par a nu avea bani. În același timp ne sunt prezentate cu aceeași statornicie iterativă, de vreo doi ani,  imagini cu europenii care apără hotarele Comunității Europene, făcându-și datoria și față de ceilalți, dar tocmai de aceea blamați ordinar; concomitent imaginea celor puternici economic, dar european degenerați,  invitând migratorii și întâmpinându-i cu –  bacovian parafrazând –  „histerizate rumene fecioare” purtând șorțulețe și policolore balonașe.

În mod cert există mari specialiști în învârtirea imaginilor, de vreme ce – îmi explica un cunoscător într-ale jurnalisticii – în fișa postului se prevede clar câte zeci de procente trebuie exagerat, dar și câte… mințit.

Revenind la imediata noastră contemporaneitate, nu ne rămâne, inevitabil, altceva decât să ne supunem îndemnului „vino și vezi”, recomandabil fiind totuși să „vedem” cine lansează chemarea. Oricum, sugerează Tacitus, când cei mari își dispută interesele și supremația, ticăloșia e pe măsură. Evident, cei mici nu au ce face și, pe undeva, e mai bine așa, rămânându-ne totuși posibilitatea decantării imaginilor. Pe lângă un bun ascultător, e bine să fii și un bun văzător, deci nu vizionar. E minunat să le auzi pe Anna Netrebko și Elina Garanca interpretând Barcarola lui Offenbach, dar să le și vezi devine mirabil…

Și pentru că am pomenit de auz, nu poți să nu fii afectat, adică iritat audio-emoțional, la receptarea auditivă a prostiei și vulgarității emanate de ceea ce aș numi cu un termen mai bănățean, șpaisteveurile , adică așa-zisele televiziuni comerciale. Desigur, nu te obligă nimeni să le frecventezi, mai ales că, vorba înțeleptului Cato „cu proștii mai bine să nu ai de a face”.

Iată însă că, regretabil, tot mai mult pălește mitul seriozității și imparțialității televiziunii naționale (presupunând că a avut vreodată cele două calități). Dar, după ce și televiziunea națională germană și-a dat în petic la modul ordinar, dovedindu-se mai mult decât cancelarizată, e normal ca una bizantino-fanariotă, precum TVR, să se manifeste plenar  în campionatul național de politizată dezinformare.

bizar

Grav e faptul că televiziunea națională se face tot mai mult stindardul creării premiselor care vor duce la prostire și mitocănizare  generală. Pe undeva fenomenul e aproape firesc. Și nu poate fi altfel când, după ce ești obedient structural, ca instituție, mai și angajezi zeci, sute de inculți, semianalfabeți, pentru că sunt ai unora;  dar și intelectuali de joasă speță a caracterului, care trebuie să facă un ban grăsuț, dacă nu altfel, trimițând rețete culinare de pe moșie, sau dându-se în spectacol la nivel de paiață (desigur nu tragică precum cea a lui Leoncavallo).

Ca de obicei și în mod firesc, iarna a venit și în acest an cu zăpadă, viscol și ger, mai pronunțate în anumite zone ale Țării, conform climei temperat continentale cu tendințe excesive uneori, după cum se învăța la geografie odinioară. Trecând peste deja consacratele stupidități („România înghețată”, sau „îngropată sub troiene”), apar și inevitabilele surprize care exemplifică eternitatea aserțiunii catoniene  „pe proști îi recunoaștem după vorbe – pe măgari după urechi”. Telejurnalul cu acoperire (din păcate) națională ne-a informat că într-un sat din Bărăgan a nins până a căzut curentul electric; se întâmplă și la case mai mari; o jună teleastă,  țipând în microfon și implicit la noi – deși nu mai era nici măcar o adiere – , revoltată împotriva naturii, afirma sus și (foarte) tare că „vă dați seama, oamenii au stat 48 (patruzeci și opt) de ore în beznă”; purtând glugă, teleasta n-a putut fi identificată decât după vorbe, infirmând regretabil o simpatică reclamă la bere , după care „îți merge mintea la rece”. Unora, vede-se însă , li se blochează total; chiar dacă nici geografie nu se prea mai face (un inspector din minister s-a revoltat nu demult când o profesoară le-a pretins elevilor să indice cursul unui râu de la izvor la vărsare, căci, spunea inteligentul organ  „da ce? Nu-i același râu și invers?”), e limpede că România nu e încă în preajma Cercului polar; e greu deci de presupus măcar că vreo localitate poate fi dominată de beznă 48 de ore. Fie și acea aserțiune zbierată e suficientă pentru a înțelege de ce credea Syrus că „tăcerea pentru omul prost e socotită înțelepciune”.

Și mai neplăcută e prostia intelectualizată, cu ifose, căreia de asemenea televiziunea națională îi servește regretabil, dar din plin; o adevărată isterie distructivă  a fost  generată de intenția eliminării limbii latine din curriculum (și nu din curiculă, cum spun mitocanii cu funcții). Subliniez în primul rând că un post național nu ar trebui să se coboare la penibilul combaterii fundamentului românismului, care este limba latină. Ne-au fost prezentate două extreme: o elevă de clasa a VIII-a, cu un aspect cam nevrozat și accent netot, spune „sunt stresată, nu vreau să învăț latină”; m-am întrebat și continui să o fac: oare un asemenea exemplar juvenil reprezintă o întreagă generație? Greu de crezut, dar aceasta ar fi fost atitudinea contra.

La pro, apare unul dintre pretențioșii găștii intelectuale, fiul tatălui – că altfel nu se poate – din așa zisa boierime de origine, inevitabil, fanariotă; cu o rrrârrâială vetust aristocratică, declară că „e de necrezut, nu au fost reeditați Plutarh, Herodot”. Asta declară un presupus intelectual de marcă, în sprijinul studiului limbii latine; întrebarea e simplă: ce legătură au cei doi iluștri scriitori menționați, cu limba Romei, când aparțin cu totul elinei??? Iată cum e apărată latina în capitala Țării, prin intermediul televiziunii naționale! Cu riscul de a părea … vetust-pedagogic, ce  altceva să citezi decât eminescienele versuri „Ai noștri tineri la Paris învață…/ Au uitat până și a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul Țării: stele”.

Dar, cum sugeram la început, producția de perle găurite, audio-video, caracterizează din plin și posturile particulare dar cu pretenții tot naționale; aflam nu demult că unul dintre borfașii-scriitori a primit o recomandare din partea mitropolitului Lucian al Ardealului, inexistent în această formă onomastică pentru simplul fapt că se numește Laurențiu; teleasta insistă însă, de două-trei ori, că e Lucian, precum odinioară o alta  care repeta  cu obstinație că e vorba de „papa Ioan Paul al XVI-lea”; oricum, nu era  vorba de o recomandare, ci de o binecuvântare ce nu putea fi refuzată de vreme ce Însuși Mântuitorul le-a dat-o celor doi între care fusese înălțat (e drept, nu știm dacă erau chiar atât de mari manglitori precum cei de azi). Între timp, cu sau fără binecuvântare, autorul a redevenit un cetățean de va(r)ză al Capitalei.

În rest important e sănătoși să fim spre a suporta pe mai departe anunțuri precum „Ai diabet? Fii fericit!  Noul dispozitiv îți indică pe loc starea ta.”; sau „mega oferte” la „mega prețuri” („mega” însemnând mare, foarte mare), deci ceva ce înseamnă sinucidere comercială; nu ar fi mai simplu „maxi oferte la mini prețuri”? (ar trebui doar puțină minte și ceva latină).

Sunt doar câteva exemple care probează indubitabil că  suntem pe calea sigură către ceea ce numea un scriitor polonez „incultura enciclopedică”; adică o incultură națională atât de plural extinsă încât vizează dimensiunile enciclopedismului.

Dar, cui îi mai pasă de VIRTUS? Ține de trecutul nostru roman pe care diriguitorii noștri și nu numai ei, se străduiesc să-l șteargă; dacă e să-l credem pe Noica, succesul va fi deplin căci una dintre trăsăturile definitorii ale românilor rămâne în continuare „uitarea istorică”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *