Dintre cele mai atrăgătoare locuri destinate debarcării pentru navigatorul pornit ocazional în amonte pe Tamisa, se disting, de departe, zonele Tower Bridge și Big Ben. Într-una din incursiunile mele londoneze anterioare, drumul mi s-a oprit la Turnul Londrei, ales pentru relevanța sa simbolică, dar și pentru ecourile unei istorii disipate într-o infuzie de fiori. Îmi amintesc că atunci am ocolit cu interes imensul parc ce-l învăluia cu un aer de poveste medievală, iar gândurile mi-au zburdat spre câteva pagini din minunata serie romanescă a lui Maurice Druon despre Regii blestemați, pe al cărei filon epic se strecoară adesea și episoade inspirate din trecutul Angliei. Brusc, am trăit o senzație nedefinită. Acolo, toate acele locuri îmi veneau oarecum cunoscute, mi se părea că ele nu descind doar din aburoase arcane ale istoriei, ci se înrădăcinează adânc într-un cotidian ce crește, prin numeroase punți spirituale, din palpitantul ritm al vremurilor de altădată.
Traversând Tower Hill Street, am descoperit cu surpriză că, în punctul fierbinte al metropolei, traficul automobilelor fusese restricționat. O serie de bariere plasate în intersecții permit și acum doar trecerea contra cost. O modalitate eficientă, de altfel, de fluidizare a circulației pietonale, dominate, evident, de fluxul turistic, dar și de autobuzele supraetajate ce dau un plus de culoare și de pitoresc pietrelor cenușii din apropiere. Nu departe de zumzetul cotidian, la descinderea în pasajul subteran al stației de metrou, aflată chiar sub pintenul Zidului Londrei, m-au întâmpinat vestigiile străvechii provincii romane Britannia și o frumoasă copie realizată după statuia de marmură a împăratului Traian.
De data aceasta, însă, de la pupa vasului privesc cu nostalgie Turnul Londrei încadrat într-o parte de podul impunător, iar de cealaltă parte, de clădirile moderne al căror avânt spre cer atestă o viziune arhitecturală deosebit de îndrăzneață. Călătoria mea se îndreaptă spre alte auspicii. Începutul verii e blând și înțelegător la Londra, cu adieri ce mă determină să-mi strâng cât mai aproape de corp haina vișinie cu mâneci lungi. Mai admir puțin rotirea neverosimil de lentă a uriașului London Eye și-mi promit că data viitoare mă voi avânta spre văzduh într-una din cabinele sale cu design năstrușnic de micronavetă spațială. Mi-ar plăcea să aud curgerea străpungătoare și leneșă a dangătului dinspre orologiul Big Ben, dar, deocamdată, sunt oarecum neplăcut surprinsă de marea de oameni ce nu se rarefiază nici măcar la câțiva zeci de metri distanță de chei. Un imens șantier începe de la baza podului și se continuă până departe, în inima districtului Westminster. Firma de construcții ce operează în zonă pentru restaurarea monumentelor arhitectonice a îmbrăcat turnul, până la jumătate, într-o schelărie metalică, iar partea pietonală a străzii a fost pur și simplu restrânsă la un singur trotuar și delimitată printr-un șir inform de garduri, tot metalice. Asta e, trebuie să ne continuăm drumeția cu viteza melcului, înotând prin valurile de suflete și trupuri ce glăsuiesc în toate idiomurile pământului. Mai apropiată de realismul Londrei, fiica mea se gândește cu luciditate și cu voce tare la pericolul unui posibil atentat terorist într-o asemenea aglomerare umană, căreia-i este interzisă tocmai deplasarea rapidă. O înțeleg, într-un fel, London Bridge e atât de aproape…, dar o privesc în același timp cu ochi mirați și palpez, dintr-odată, simbioza dintre imaginile receptate până acum doar pe canalele mediatice și reflexia lor factuală, posibilă. Oricând posibilă… În capătul străzii îmi ridic privirea spre statuia lui Winston Churchill din Parliament Square. Pare neschimbat, la fel de energic cum îl cunosc din discursurile și articolele sale, omul marilor proiecte fondatoare, perpetuu animat de spiritul deificat al luptei: ,,…Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.” La fel simt și eu, la umbra Londrei în floare de liliac și, fără intenția de a demitiza aura marelui politician, îmi aprind un Winston din pachetul adus cu mine din țară.
Din intersecția aflată chiar în față la Westminster Abbey se aud acordurile săltărețe ale muzicii scoțiene, scoase din cimpoiul unui tânăr blond și cârlionțat. Nu știu de ce, fiica mea nu pare prea entuziasmată de prezența lui. Probabil că idiosincraziile britanicilor se transmit mimetic și celor pe care-i adoptă din alte colțuri ale lumii. Eu îl percep ca pe o reală bucurie adusă simțurilor vizual și auditiv, mai ales prin costumul tradițional, remarcabil datorită kiltului cadrilat. Tânărul nu va mai rămâne mult acolo. Până pătrund în curtea catedralei, pornește deja spre vreun vad mai prielnic artei sale. Admir splendidele detalii arhitecturale de pe frontoanele edificiului de cult, cu regretul că nu este permisă și vizitarea interiorului. Capete de făpturi fabuloase, dintre care se observă mai ales dragonii, în stilul goticului timpuriu, amintindu-mi întrucâtva de garguiele de pe secțiunile laterale ale catedralei de la Castelul Wawel din Cracovia, încrustează zidurile venerabilei clădiri. Deasupra uneia dintre intrări veghează o superbă statuie a Fecioarei cu Pruncul. Nu e pentru prima dată în viață când mă descopăr, cu surprindere, cu respirația întretăiată în fața frumosului universal, pradă unui început de simptom Stendhal. Apropiații îmi cunosc călcâiul lui Ahile și de aceea sunt foarte atenți, mai ales în timpul călătoriilor, la reacțiile mele provocate de emoția contemplării estetice.
Pornesc pe Victoria Street, o zonă ce îmbină tradiția și modernitatea sub acel inconfundabil spiritus loci în care consider că m-am inițiat deja într-o oarecare măsură. Chiar la capătul străzii, aproape de punctul terminus al călătoriei mele, se află Victoria Palace Theatre, a cărui vedere nu-mi va provoca, totuși, satisfacții prea mari, din pricina procesului de restaurare în care este implicat, la rândul său, la fel ca cea mai mare parte a districtului Westminster, devenit de curând un uriaș șantier. Îmi reține atenția anunțul despre premiera music-hall-ului Hamilton, în noiembrie 2017. Aflu cu uimire că fiica mea și alți colegi de-ai ei, studenți la Universitatea din Greenwich, și-au rezervat deja bilete la premieră, că nu se poate rata un asemenea eveniment. Ei sunt grozavi, sunt tineri, știu totul. Bine, dar la mine nu te-ai gândit? Nu mi-ai rezervat și mie un loc, ca să pot scrie apoi o frumoasă cronică de spectacol? Păi să vedem, când ne vom întoarce la studii în septembrie, vom încerca să ne ocupăm și de tine, poate vom reuși să vizionăm cu toții împreună Hamilton.
…Pornesc îngândurată spre Victoria Station, de unde vom lua trenul metropolitan spre Greenwich. Mă vizitează gânduri bune, cu speranțe în tinerii pe care i-am întâlnit la Londra, cu reflecții despre lumea în continuă schimbare, cu planuri certe pentru o viitoare călătorie, de data aceasta spre ținuturile meridionale prăvălite în bătaia soarelui. Vara astronomică tocmai a început.
Notă. Toate fotografiile care au ilustrat cele trei episoade ale acestui reportaj de călătorie fac parte din arhiva personală.
Același stil inconfundabil, atât de plăcut, însoțit de fotografii minunate, cu atât mai valoroase, cu cât le-ați făcut dumneavoastră. Fotografia Tamisei făcută de la pupa ambarcațiunii, mi-a adus aminte de istoria capodoperei haendeliene suita „Water music”, mai exact de tripticul suitelor intitulate astfel. Câte una pentru fiecare parte a tripticului dumneavoastră londonez! Împăcarea istorica dintre Printul Elector al Hanovrei, devenit regele George l-ul al Angliei, Scotiei si Irlandezi si muzicianul favorit, din vara 1717 ați sărbătorit-o dupa 300 de ani,data exactă, 17 iulie, pe aceleași ape! Pentru o melomană atât de distinsă, este un dar divin, iar pentru mine o bucurie. Cu deosebit respect, un meloman nu mai puțin…meloman, Dușan Crstici
Într-o posibilă reeditare a tripticului de călătorie londoneză voi asocia această unduire pe apele muzicii haendeliene, așa cum mi-ați oferit-o aici cu multă gentilețe. Vă mai mărturisesc că data viitoare când voi ajunge la Londra mi-aș dori să explorez teatrele din West End, inclusiv celebrele săli ale musicalurilor englezești, despre care am auzit lucruri extraordinare. Întâmplător, am descoperit acest spațiu tot pe teritoriul fictiv al universului dramatic, scriind recent o nouă cronică pentru revista Familia. E, într-adevăr, o lume care te încurajează să visezi. Și deloc rece, așa spun călătorii grăbiți și nerăbdători…