Constantin Argetoianu şi vremurile sale: o recitire

Moartea de la Sighet, la capătul a ani de privaţiuni şi de chinuri, acorda destinului lui Constantin Argetoianu o nuanţă de tragism ce contrasta cu dezinvoltul cinism al scriitorului de memorii. Finalul vieţii sale era şi finalul unei epoci. Graţie longevităţii sale biologice, Argetoianu acoperise atâtea dintre vârstele patriei sale: de la vechiul regim al votului cenzitar la naşterea prin sânge a democraţiei populare, trecând prin România Mare şi monarhia autoritară. Drumul de la fiul de general, moşier oltean şi politician conservator la zeghea de deţinut politic traducea trauma colectivă a elitei româneşti.

Amintirea lui Argetoianu este modelată, în posteritate, de textele memorialistice pe care le-a lăsat, cu limbă de moarte, celor care vor veni după el. Se simţea în Argetoianu fibra de cronicar muntean. Argetoianu este un prozator care adoră invectiva, insulta şi grotescul. Dacă ar fi trăit în vremea de secol XVIII, Argetoianu ar fi scris în maniera lui Radu Popescu. Boier fiind, ar fi participat la intrigi şi la exiluri şi ar fi fost , pesemne, tentat de riscurile aventurii şi ale maliţiei.

Ca şi strămoşii care l-au precedat, Argetoianu a fost dominat de un simţ niciodată abandonat al vocaţiei şi al predestinării. Prin naştere, educaţie şi temperament, el se consideră îndreptăţit să conducă această ţară pe care au zidit-o cei de dinaintea sa. Umorile din memorii sunt mai mult decât simple exerciţii de cruzime, ele transcriu dispreţul autentic cu care acest aristocrat dezabuzat uneori îi priveşte pe contemporanii săi. Geniul de scriitor al lui Argetoianu se hrăneşte din superbia la care nu poate renunţa. Argetoianu se simte, în lumea sa, posesor al unui mandat care îi dă dreptul să ajungă la cele mai înalte poziţii. Amintirile şi notele zilnice sunt compensarea simbolică a unei ratări politice imposibil de ignorat.

Vieţile lui Argetoianu se suprapun peste relieful accident al unui scurt secol XX românesc. Dacă primul război mondial nu ar izbucnit,provocând catastrofa universului de “belle epoque”, Argetoianu ar fi avut parte de un cursus honorum perfect interşanjabil cu cel al altor români cu fundal social şi intelectual similar. Pasul de la diplomaţie la politică este natural în acest spaţiu al votului cenzitar, modelat de logica patronajului şi a clientelismului. Argetoianu este, ca şi boierii de dinaintea sa, ţinut de un sentiment al datoriei publice, sentiment din care decurge şi opoziţia faţă de tentativele de subminare a ordinii fondate pe primatul averii şi al inteligenţei.

Argetoianu nu este un excentric în Europa sa, ci este doar defazat. Gândirea sa este a unui Wellington de dinainte de reforma de la 1832. Guvernarea trebuie să rămână apanajul al celor care sunt meniţi să conducă. Opţiunea sa conservatoare potenţează dispreţul niciodată ascuns faţă de ceea ce percepe a fi demagogia votului universal. Argetoianu nu este şi nu poate fi un democrat, de vreme ce credinţele sale inegalitare contrazic posibilitatea egalităţii de participare. În egală masură, acest prim Argetoianu este fidel unui crez anti-liberal. Ostilitatea faţă de PNL rămâne una dintre constrantele sale, dar versatilitatea sa îl face să devină ministru în guvernările liberale. Dar fondul lui Argetoianu este incompatibil cu brătienismul. Ca şi un Constantin Garoflid, el se acomodează cu dificultate unui timp al hegemoniei liberale.

Siguranţa lumii celei vechi dispare odată cu 1914 ,iar Argetoianu este aruncat într-o Românie care se reinventează, dramatic. Acolo unde atâţia alţii eşuează, Alexandru Marghioman fiind numele cel mai important din această serie, Argetoianu reuseşte să se salveze de la naufragiul conservator. Conservatorul devine, în aceste momente postbelice stranii şi contorsionate, organizatorul unui vehicol politic ce oferă voce şi carne noului populism: Liga Poporului a lui Averescu este semnul inconfundabil al intrării României în vârsta miturilor. În spatele unui General salvator, ce reclamă ceasul răspunderilor, se află un conglomerat eterogen de politicieni radicali şi conservatori. Ministru de interne în cabinetul averescu, Argetoianu intervine împotriva subversiunii comuniste. Momentul de la 8 mai 1921, canonizat de comunişti mai târziu, este clipa de zenit a autorităţii sale. Argetoianu este, în regimul lui Averescu, un om de experienţă, un om a cărui ambiţie este aceea de organiza alternativa la PNL şi de a limita impactul leninismului autohton.

Argetoianu este, în egală masură, un secund, un număr doi, unul care se află, inevitabil, în umbra posesorului aurei mitice. Drama sa este drama unei inteligenţe ce nu posedă o pondere politică semnificativă. Argetoianu este, chiar şi în clipele în care are un partid, un politician cu relevanţă electorală marginală.

Critica,feroce, la adresa unor Ion Mihalache sau Iuliu Maniu este transcrierea frustrării aristocratului ce se vede deposedat de poziţia care îi revenea, legitim. Căutarea lui Argetoianu este căutarea unei formule politice care, neuralizând votul universal, să readucă ierarhiile tradiţionale. Preşedinte de partid, el nu este mai puţin un critic al partidelor. Dominantă este ambiţia de a domestici efectele unui regim întemeiat pe suveranitatea votului.

Itinerariul lui Argetoianu sub domnia lui Carol al II-lea este semnificativ pentru întâlnirea dintre afinităţile sale şi tendinţele cezarice ale noului monarh. Experimentul guvernului Iorga, în care Argetoianu este, din nou, secund, este mai important decât ar putea indica ridicolul unora dintre episoadele rememorate memorialistic. Scopul acestui cabinet este acela de a fi o primă încercare de emancipare a suveranului de sub tutela partidelor şi a cutumelor constituţionale. A fi în afara partidelor şi deasupra lor, iată ţinta asumată. Ceea ce nu se poate înfăptui la 1931 -1932 se realizează la 1938. În anii de până la lovitura de stat din februarie 1938, Argetoianu este, programatic, susţinătorul unei formule ce mizează pe coroană ca factor de stabilizare autocratică. Fără a fi un fascist sau un naţional-socialist, Argetoianu este atras de virtuţile regimurilor autocratice, ce abolesc controlul cetăţenesc şi separaţia puterilor. Alternativa la degradarea parlamentarismului din România nu este restabilirea constituţionalismului, ci abolirea acestuia, în direcţia pe care o va ilustra carlismul.

Simbolic, Argetoianu nu accede decât pentru puţină vreme, în monarhia autoritară, la demnitatea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Noua ordine reciclează un personal politic ce preferă să se acomodeze tactic, spre a evita hegemonia legionară. Paginile de memorii dedicate elaborării constituţiei de la 1938 merită recitite astăzi, spre a descoperi mecanismele cinice ale abolirii libertăţilor civile. Carlismul este, poate, cel mai consistent pariu al lui Argetoianu, unul în care se pot recunoaşte fobiile şi opţiunile sale. Carol al II-lea este, pentru Argetoianu, mai mult decât un om. El este un instrument ce ar permite o schimbare de curs istoric. Cinismul său este dublat de o vocaţie regenerativă autoritară.

Şi poate că această ambiţie devoratoare moştenită de la străbunii săi explică şi drama finalului său. Alegerile celui din urmă Argetoianu sunt un amestec de instinct bizar de instinct de conservare şi de naivitate patologică. Revenirea din exilul occidental în anii de comunizare, spre a fonda un fantomatic partid cu care speră să colaboreze cu noua ordine democrat-populară, este gestul provocat de dorinţa de a mai juca, încă o carte. Asemeni lui Tătărescu, cel atât de sever portretizat în memorii şi notele zilnice, Argetoianu cultivă iluzia unui rol pe care îl mai poate îndeplini această elită de supravieţuitori amorali. Arestarea din 1950 este epitaful de pe piatra tombală a celui care a ales, până la căpăt, politica. Prin moartea de la Sighet, el evocă destinul acelor boieri ce sfârşesc în surghiun sau sub secure. Constantin Argetoianu era confruntat cu încercarea supremă.