Continua să se plimbe încolo şi‑ncoace. Ridica vocea, o
cobora, tăcea o clipă, apoi începea iar să vorbească. Îşi mişca
mîinile, uneori flutura braţele. Anne îl privea şi îl asculta
tăcută, de parcă ar fi asistat la o prelegere. Era băiat bun, iar
astăzi arăta încîntător… încîntător !
Intri în lume, îi explică Denis, cu idei fixe despre orice.
Cineva avea o filosofie şi încerca să‑şi croiască viaţa pe măsura
ei. Ar fi trebuit mai întîi să trăiască şi apoi să‑şi croiască
filosofia pe măsura vieţii… Viaţa, faptele, lucrurile erau oribil
de complicate. Ideile, chiar şi cele mai dificile, erau înşelător
de simple. În lumea ideilor totul era clar, în viaţă totul era
obscur, încîlcit. Era oare de mirare că sîntem trişti, oribil de
nefericiţi ? Denis se opri în faţa băncii şi atunci cînd puse
această ultimă întrebare, întinse braţele şi rămase o clipă
intr‑o postură de răstignit, apoi le lăsă să‑i cadă pe lîngă corp.
— Bietul meu Denis !
Anne era mişcată. E drept că era prea plin de patos, cum
stătea acolo, în faţa ei, în pantalonii lui albi de stofă.
— Dar oare suferă cineva din pricina acestor lucruri ? Pare
ceva foarte neobişnuit.
— Eşti precum Scogan, strigă cu amărăciune Denis. Mă
priveşti ca pe un specimen bun pentru antropologi. Ei bine,
presupun că asta şi sînt.
— Nu, nu, protestă şi‑şi strînse fusta pe lîngă ea cu un
gest care arăta că voia ca el să se aşeze alături.
El se aşeză.
— De ce nu iei pur şi simplu lucrurile aşa cum sînt ? întrebă
ea. E mult mai simplu.
— Bineînţeles că este, răspunse Denis. Dar e o lecţie pe
care trebuie să o înveţi treptat. Mai întîi trebuie să scăpăm
de cele douăzeci de tone de raţionamente.
— Întotdeauna am luat lucrurile aşa cum sînt, spuse
Anne. Pare ceva atît de evident ! Ne plac lucrurile frumoase,
le evităm pe cele neplăcute. Nu mai e nimic de adăugat aici.
— Nimic – pentru tine. Dar, pe de altă parte, tu te‑ai
născut păgînă. Eu încerc din greu să devin astfel. Nu pot să iau
nimic de‑a gata, nu mă pot bucura de nimic din ce‑mi iese‑n
cale. Frumuseţe, plăcere, artă, femei… trebuie să inventez o
scuză, o justificare pentru tot ce‑i plăcut. Altminteri nu mă
pot bucura de nimic cu conştiinţa uşoară. Inventez o povestioară
despre frumuseţe şi mă prefac că are ceva de‑a face cu
adevărul şi cu binele. Trebuie să spun că arta este procesul
prin care reconstruim realitatea divină din haos. Plăcerea este
una din căile mistice spre uniunea cu infinitul – extazele
băuturii, ale dansului, ale dragostei. Cît despre femei, mă tot
asigur la nesfîrşit că ele sînt calea cea largă spre divinitate. Şi
cînd te gîndeşti că abia ce‑am început să percep prostia cuprinsă
în toate astea ! Mi se pare incredibil că cineva ar putea să
scape de grozăveniile astea.
— Pentru mine e încă şi mai incredibil că le‑a căzut cineva
victimă, spuse Anne. Mi‑ar plăcea să mă văd crezînd în faptul
că bărbaţii sînt calea cea largă spre divinitate.
Maliţiozitatea amuzată a zîmbetului ei făcu să‑i răsară
două cute de‑o parte şi de alta a gurii. Printre pleoapele pe
jumătate închise, ochii îi străluceau de rîs.
— Ce‑ţi trebuie ţie, Denis, este o nevastă tînără şi durdulie,
un venit fix şi o slujbuşoară plăcută, dar regulată.
„Ce‑mi trebuie mie eşti tu.“ Asta ar fi trebuit să‑i răspundă,
asta îşi dorea pătimaş să spună. Nu era în stare s‑o facă.
Dorinţa i se lupta cu timiditatea. „Ce‑mi trebuie mie eşti tu.“
În mintea lui striga aceste cuvinte, dar de pe buze nu‑i ieşea
nici un sunet. O privi deznădăjduit. Nu vedea ea oare ce se
petrecea înăuntrul lui ? Nu înţelegea ? „Ce‑mi trebuie mie eşti
tu.“ O s‑o spună, o s‑o spună… o s‑o spună.
— Cred că voi merge să mă scald, spuse Anne. E atît de cald !
Ratase momentul.
