Mihail Sebastian şi vitalitatea însângerată

La douăzeci de ani de la apariţia sa integrală, jurmalul lui Mihail Sebastian rămâne textul din care se poate auzi sunetul vibraţiei însângerate. Vitalitatea rănită, vulnerabilă şi tragică a lui Sebastian trece dincolo de pragul documentului, spre a intra în acel teritoriu în care literatura depune mărturie despre singurătate, despre rău şi despre limitele omenescului. Unicitatea materiei din care se nutreşte jurnalul modelează unicitatea sa în canonul nostru. Jurnalul lui Sebastian nu se substituie istoriei, dar în el se poate discerne sunetul istoriei. Este sunetul unor vremuri în care statul român, spre a relua formula sa memorabilă, nu este altceva decât o uriaşă maşinărie de antisemitism. Este sunetul unor vremuri în care solidaritatea este suspendată, spre a lăsa loc abjecţiei urii. Este sunetul unor vremuri ce oferă chipul desfigurat al intelectualului complice al tiraniei, crainic entuziast al crimei, al discriminării şi al morţii.

La douăzeci de ani de la editarea sa, jurnalul lui Sebastian este una dintre atrocele analize ale însingurării. Jurnalul său este o succesiune de despărţiri. Este ca şi cum istoria l-ar forţa pe Sebastian să privească strivirea, progresivă, nu doar a vieţii sale trecute, dar şi lichidarea patrimoniului de amintiri pe care se întemeiază propria sa fiinţă. În jurul său se lărgeşte un cerc de lepros. Sebastian este evitat, de parcă invizibilitatea sa ar decurge din calitatea sa de evreu. Jurnalul este străbătut de această tonalitate a lucidităţii agonizante. Cum poţi reacţiona în clipele în care eşti captiv în universul dominat de încazarmarea ideologică? Cum te mai poţi mişca în acest spaţiu reglementat de dinamica urii instituţionalizate? Cum poţi merge mai departe, în zilele în care ostilitatea difuză de care eşti înconjurat capătă intensitatea unei dureri? Toate acestea sunt interogaţiile lui Sebastian, cele fără de care acest jurnal nu ar avea calitatea sa spectrală şi limpezimea sa de oglindă necruţătoare întoarsă spre sine.

Recitit după două decenii, jurnalul lui Sebastian apare drept cel mai temerar dintre experimentele sale literare. Şi aceasta poate pentru că Sebastian a întreţinut cu jurnalul său o relaţia tensionată şi dramatică. Crizele sale de creaţie, iubirile sale ratate, deziluziile sale purulente, toate se varsă în acest text privit cu tandreţe, dar şi cu ură. Jurnalul este un canal colector, un mecanism prin care Sebastian îşi ţine sub control echilibrul din ce în ce mai precar. Vivisecţia pe care o realizează este aproape insuportabilă. Este Sebastian fericit? Un ton al fericirii este greu de distins în acest spaţiu al introspecţiei. Dar poate că muzica ce izvorăşte din aparatul de radio, poate că lumina munţilor şi a pantelor de ski, poate că decorul casei sale de pe Calea Victoriei, poate că lungile lecturi notate cu acribie, poate că toate acestea închipuie varianta sa de modestă, fragilă fericire. Fericirea lui Sebastian se învecinează, întotdeauna, cu un sentiment al provizoratului. Al provizoratului sentimental, de vreme ce toate relaţiile sale nu se pot închega în acel liman al liniştii, al provizoratului economic, de vreme ce tracasările sunt ecoul penuriei pe care nu o poate alunga, al provizoratului identitar,de vreme ce Sebastian nu este niciodată cu adevărat acasă în această Românie dominată de un aproape ubicuu instinct al pulsiunilor antisemite.

Într-una din acele imagini în care se strânge amprenta unei vieţi, Sebastian îşi contemplă numele aşezat în lista de scriitori evrei expusă, în anii de război, în vitrina unei librării. Tranziţia de la monstruozitatea cabotin -teleogală a prefeţei lui Nae Ionescu la oficializarea morţii sale civile este completă, în mai puţin de un deceniu. Mai mult decât umilinţa arbritrariului criminal antisemit al ordinii antonesciene, ceea ce apasă în jurnal este viziunea unui viitor care nu mai are chip. Eternizarea războiului este eternizarea unui prezent dincolo de care se află doar siguranţa unei exterminări imposibil de evitat.

Jurnalul de război al lui Sebastian este locuit de claustrofobia morală: purgatoriul dă doar spre infern. Acolo unde cei din jurul său, de la Camil Petrescu la Octav Onicescu, scrutează speranţele unei victorii germane, Sebastian este captiv în acest domeniu al exilului interior. Evreu fiind, el nu mai aparţine unei Românii care îl denunţă ca pe un corp străin, evreu fiind, el nu mai aparţine unei literaturi care îl expulzează ca pe o non-entitate. Locvacitatea celor din jurul său îi apare obscenă. Literatura însăşi pare că îşi pierde sensul în acest teritoriu vegheat de un cer care nu se poate lumina niciodată.

Paradoxal, accidentul morţii din 1945 i-a dăruit lui Sebastian ieşirea din acest impas insuportabil. Căci Sebastian nu putea fi acasă în România democrat-populară, după cum nu a putut fi acasă în România legionară sau antonesciană. Libertatea există, dar există şi un gust amar al memoriei singurătăţii. Libertatea este acompaniată de revelaţia despărţirii de un eu care a fost, lepădat sub presiunea abjecţiei şi a trădărilor. Ceva s-a schimbat, definitiv, în alcătuirea sa interioară. Între cel de dinainte de 1940 şi cel de după 1940, puntea nu se mai poate întinde. Cât despre trecutul “Criterionului” şi al “Cuvântului”,acesta un spaţiu al umbrelor, spre care întoarcerea este imposibilă. Notaţiile provocate de ştirea morţii Ninei, soţia lui Mircea Eliade, sunt epitaful aşezat pe piatra tombală a unor prietenii. Niciodată melancolia nu este mai insuportabilă, căci Sebastian trece, în viaţa sa, peste pragurile mai multor vieţi. Fiecare dintre aceste etape este separată de cele de dinainte sa prin sigiliul dramatic al singurătăţii.

Obsedat de ratarea pe care a privit-o drept condiţia sa, imposibil de exorcizat, Sebastian a dat jurnalului său întreaga vitalitate însângerată a sensibilităţii sale. Cel care s –a aşezat sub semnul lui “ ceea ce ar fi putut fi” a mers mai departe decât oricare dintre colegii săi de generaţie în direcţia sincerităţii liminare.Anatomia din paginile diaristice este semnul acestui victorii postume care se hrăneşte din deznădejde.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Extraordinara descriere a antisemitismului autohton! Antisemitismul, acest examen perpetuu la care de-a lungul timpului au căzut nume grele, ne-a urmărit constant de la nașterea statului modern. Pentru mine este o oblojire sufletească faptul ca exista astfel de texte minunate, scrise de oameni minunați., ce țin locul dispăruților nobili Bibescu din Corcova mehedințeana si regretatului maestru Mircea Septilici pe care-l admiram in adolescenta fara a ști nimic despre generoasa implicare in premiera capodoperei geniului brăilean. Pedeapsa si-au primit-o amândoi in scurt timp, odată cu instaurarea celei contondente democrații, democrația populara, apărată mai mult decât contondent in timpul mineriadei ‘ 90! Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *