Mărturisesc că, deși bogată în tot felul de trimiteri în diverse direcții vădite sonor în relațiile cotidiene de dimensiuni minore sau de masă, categoria sudalmei românești și contestației vocale ne mai poate face surprize, motiv pentru care, neauzind-o încă, formula din titlu nu am pus-o între ghilimele; s-ar zice că îmi aparține, atâta doar că nu sunt adeptul exhibării prin „Jos…” sau „Trăiască…”, indiferent de cine ar fi vorba. O serie de evenimente dar și stări generale din ultima vreme pun anumite semne de întrebare în legătură cu spiritul democrației de la noi. Atunci când un lider marcant afirmă că ar putea scoate în stradă o contramanifestație de sute de mii de oameni, dar nu o face din cumsecădenie, în timp ce un așa-zis formator de opinie ajunge să creadă (parșiv, desigur) în gura mare amplificată în sistemul UKV, că până la urmă situația din Țară trebuie rezolvată „de stradă”, asemenea aserțiuni deci sunt o dovadă clară că democrația noastră scârțâie, dacă nu ajunge chiar să pută în curând.
Nu cred că sunt întâmplătoare discursurile sforăitoare ale unora (a se înțelege trăgătoare de sfori); dimpotrivă asistăm la o simptomatologie tot mai bizară a unor manifestări ce caracterizează societatea românească (dar și altele din Europa) în ultima vreme. Aș îndrăzni să afirm chiar – prin exemplele secvente – că asistăm (nu atât neputincioși, cât inconștienți, dacă nu cumva ticălos abscons, unii…) la o adevărată simptomatologie a anti- sau contra instituționalismului. Cine alimentează această stare, e mai greu de spus, dar nu imposibil fie și pentru că nimic nu e întâmplător căci, cum spuneau cei vechi „omul e măsura tuturor lucrurilor; a celor ce sunt, pentru că sunt, a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”. Nu vom căuta însă omul, individul în cele ce urmează, ci pluralul, date fiind manifestările gregare (reamintesc etimologia grex lat.- turmă) ce nu mai contenesc, sub îndemnuri foarte clare.
Să începem cu tendința evidentă de a contesta cu proletară mânie și asinară încăpățânare rezultatele electorale majoritare, indiferent de orientare; bune sau rele, progresiste sau retrograde (depinde ce ne servesc analiștii politici…), acestea reflectă o mare parte a electoratului național, oricum mai mare decât a perdanților sau a nonvotanților; și asta pentru că, dacă la o lună-două după alegeri, se cere demisia câștigătorilor în favoarea perdanților sau a cine știe cărei găști imunde din umbră, se pune firesc întrebarea ce rost mai are procesul electoral??? Până și în O scrisoare pierdută, situația se rezolvă totuși politic și nu prin metode de dirijare în haită, care să anuleze voturile; nu zic că e bine cum rezolvă Caragiale situația, adică actanții lui, dar e mai „curat constituțional” decât se încearcă azi în același spațiu.
De adăugat – fără a suferi de sindromul conjurațiilor – că regia circului manifestaționist a funcționat suspect de impecabil la noi unde, de regulă, e cam dificil să organizezi ceva temeinic; culmea e că, deși au făcut spectacol de sunet (cam fals) și luminițe celulare, locuitorii capitalei s-au declarat ulterior potrivnici luminii stradale de Paști, preferând, conform spovedaniilor TV, lumânări pascale bisericești. Desigur, calea de la lumânare sau opaiț la leduri e cam greu de parcurs…
Despre faptul că nici o manifestație nu a fost autorizată în prealabil, se știe, dar reamintesc aspectul pentru că se încadrează perfect în nerespectarea legii, printr-o suspectă logică după care poporul ar fi deasupra legii, dar, culmea, manifestează pentru legalitate în rândul conducătorilor, încălcând-o la braț, sau la picior mai curând, cu primul cetățean al Țării; aș spune aici, împreună cu Syrus că „Funcția supremă poate fi pierdută printr-o conducere greșită”; dar și că „E necesar ca și supremul conducător să cunoască legile”, cum atrăgea atenția Curtius cu referire la „derapajele” lui Alexandru cel Mare care se credea îndrăgit de toată lumea, adică de nimeni, după cum s-a dovedit la moartea sa.
De altfel, termenul însuși de manifestație, analizat etimologic, ne poate spune că nu e în regulă ceva; cu tendința evidentă, din iarnă până în toamnă (deci mai ca la Caragiale unde răscoala e „din primăvară până-n toamnă”) de a deveni sport național autohton, de vreme ce au demonstrat toate categoriile de vârstă, de la sugari la senili, trecând prin intermediar francez, manifestația (de văzut și caragialianul dar și caragialescul manifestațiune!) ne duce la latinescul manifestatio; numai că manifestația nu e atât de unilaterală pe cât o prezintă organizatorii în calitate de posesori mereu ai adevărului ultim și ai probității supreme, căci dacă n-ar fi, nu s-ar manifesta (ca-n poveste); în generozitatea lor, realistă până la urmă, romanii le-au acordat o șansă tuturor, așa că verbul manifestare înseamnă a da la lumină, a arăta, a demasca spre a fi în tonul manifestanților, dar adjectivul corespunzător (prin rădăcină) manifestus(3) înseamnă vădit, prins asupra faptului (efectiv cu mâna – manu); ca atare, aflăm de la cei vechi că poți manifesta și să fii manifestus mendacii (prins evident cu minciuna), după cum, când cineva întrece măsura – spre pildă bebelușii demonstrează sau țin discursuri urmașii foștilor activiști de partid (unic) – atunci acțiunea devine manifestaria – bătătoare la ochi, neverosimilă.
Trecând de înțelepciunea strămoșilor noștri tiberini și revenind strict la manifestațiile zilelor noastre, constatăm că, aproape în tandem, apare fenomenul contestării tot mai decise și sonore a soluțiilor date de Curtea Constituțională a Țării. Chiar dacă comparaison n’est pas raison, cum zic francezii pe bună dreptate, totuși fiind vorba de aceeași fundamentare în dreptul roman, aș atrage atenția asupra faptului că, spre pildă, Curtea Constituțională a Germaniei (e drept – nu avem nimic în comun cu nemții…) se poate mândri cu faptul că nu a fost contestată niciodată, nici ca și compoziție, nici decizional, deși nu se află în capitala Țării ci la Karlsruhe. Și totuși, sugerez comparația din care rezultă că pentru aceia funcționează principiul juridic roman „Legea este o normă obștească”, iar pentru noi, cel de iarmaroc „Legea este o târguială obștească”. Ar fi și acesta un motiv pentru care într-adevăr comparațiile nu-și au înțelesul.
Iar dacă astfel stau lucrurile, și cu ajutorul mijloacelor de mințire în masă, poporul (adică 1% din el, cât reprezintă manifestașii) dorind dreptate pentru toată lumea, e firesc să-și manifeste obșteasca grijă plenar, adică și pentru răufăcători, prin care, în fapt, devenim și mai europeni. Iată de ce, spre deosebire de transatlantici, ca european nu e bine să-ți aperi proprietatea privată, nici viața, fiind preferabil, până la urmă, să-i arăți tâlharului ce ai prin casă și, la nevoie, să te lași ucis, ca să aibă jurnalele ce mizerii să arate și să comenteze afectându-ne emoțional. Această culme a imbecilității europene se vede și mai bine atunci când instituțiile menite să mențină ordinea civică și implicit statală, își fac datoria; polițiști târâți zeci de metri cu mașini conduse de javre interlope sau ale lumii „bune”, jandarmi izbiți cu pietre de derbedei „civili”, criminali apărați de alcoolism; jurnaliști mințind ordinar și incitând lumea; iată doar câteva aspecte deja cotidiene care ilustrează starea de contra instituționalitate a societății noastre, căci, evident, culpabil este mereu omul legii, al Statului.
Nimeni din ilustra societate demonstrativă nu se gândește însă o secundă măcar la victime (ale violurilor, ale bătăilor, ale crimelor), dar vociferează pentru drepturile deținuților, în fapt scursorile societății. Marea problemă nu este că s-au închis zeci de școli și spitale, ci cum să construim noi penitenciare pentru ca „accidentații” societății să nu stea prea mulți în aceeași celulă, în timp ce la unele spitale de pediatrie stau trei-patru copii bolnavi într-un pat. Ceea ce mă miră e faptul că, în culmea milei creștine care bântuie asiduu poporul și societatea noastră, printre atâtea contestări ale instituțiilor democrației, nu s-a găsit încă vreo clică să ceară desființarea închisorilor, mai ales că printre demonstranți cert se găsesc și din cei pentru care „frauda se prezumă ușor printre rudele apropiate”. N-ar fi deci exclus să auzim într-un viitor apropiat sloganuri de tipul „Jos închisoarea” sau „Închisoarea, jos!” (neclar însă, putând să însemne mutarea celulelor la subsol, pentru siguranță și… pentru cine vrem noi), sau „Cetățene nu uita/ Pușcăria-i și a ta”; adevărat, dacă acceptăm că se construiesc din fonduri publice. Până la urmă, se poate trăi și fără instituții strict punitive, iar aceasta ne-o arată tot eternul drept roman: „Închisoarea trebuie păstrată pentru a-i îndrepta pe oameni, nu pentru a-i pedepsi”.
În fine, cu câțiva pași hotărâți, mai mult sau mai puțin civili, putem ajunge totuși și la „Jos Statul”; ar fi de-a dreptul abisal. Dar nu final, căci, înțelepciunea istorică ne-a învățat că și după un abis vine ceva: un alt abis, conform învățăturii veterotestamentare a Psalmistului abyssus abyssum invocat, atât de frumos tălmăcită în limba noastră strămoșească de distinsul Gala Galaction: „o genune o cheamă pe alta”.
