Numele de Orbuloni era prea lung, aşa că, nu se ştie de când, măhălenţii îi spuneau Orbete, dar cu respect, dacă nu chiar cu adâncă teamă.
Şi asta pentru că bărbatul astfel numit, deşi se apropia de vârsta lui Petru şi a celorlalţi înţelepţi, avea o vedere nefirească. Nu privea, în general, pe nimeni, dar, cum spuneau în şoaptă vecinii şi cunoscuţii, „vede tot şi departe”.
Prima întâmplare zguduitoare avusese loc cu ocazia muncii voluntar-patriotice pentru amenajarea unui parc lângă dispensarul din Mehala.
Faptul că şeful de stradă, tovarăşul Victor, muri pe masa de operaţie în urma unei încurcături de maţe, chiar în noaptea ce precedase inaugurarea ringhişpilului şi a huţuluşelor încă nefixate căci betonul nu se întărise corespunzător, nu le păru celor convocaţi în zilele precedente ceva cu totul deosebit.
Iniţiativa lui Victor le apăruse la fel de deplasată precum cantitatea imensă de fasole pe care o mâncase în trei zile, urmând îndemnul superiorului de la raion, adică „Nu ciolan de porc ne trebuie, cum credeţi voi, ăştia de aici, ci, fibră, tovarăşi, fasole…”. Conformându-se imperativului dat de „tovarăşul vice”, Victor avu un sfârşit pe cât de previzibil, pe atât de clar explicat de moş Floca: „dacă eşti slab dă maţe, nu mânci păsulă goală, că stă acolo…pui şî slană cu afumătură să lunece mai repede…”.
Însă, ceea ce îi îngândură pe toţi, până la stupoare, era cu totul altceva; până şi sectoristul Puiu Balint, revenit de curând din capitală, unde participase la un curs de luptă împotriva obscurantismului şi misticismului (la al doilea termen uita să pronunţe primul s , având mari neplăceri cu ocazia primei inspecţii de la minister) era nedumerit, mai apoi chiar speriat.
Convocase la muncă, în urma cererii lui Victor, pensionarii câtorva străzi din preajma dispensarului. La ora stabilită sectoristul aştepta pe locul viitorului parc, ţinând în mâna stângă un Carnet al cooperatorului destoinic, iar în dreapta un creion chimic pe care în prealabil cert îl înmuiase în gură, de vreme ce buza inferioară păstra două dungi albăstrui. Unii ziceau că „ăsta scrie cu scuipat..”
Pe măsură ce bărbaţii se apropiau, Puiu nota discret. Primul apăru Floca Pera care salută „Dobar dan”, ca atare în carneţelul sectoristului primi următorul calificativ: „Ăsta îi titoist. Supraveghez”. Domnul Vili, potcovarul de la Drumul lui Lenin spuse frumos „Bună ziua la toată lumea”, iar Puiu notă satisfăcut: „O învăţat româneşte…nu mai spune Pună siua…i-o prins bine patru ani la tovarăşi. Supraveghez…”.
Veni şi Orbete, dar nu se apropie de sectorist, rămânând la marginea grupului, destul de departe. Totuşi nu scăpă de notare: „Orbete: prezent. Crede că-i şmecher. Element reacţionar (poate fascist).”
După înmormântarea tovarăşului Victor, la care unii participaseră pentru a fi siguri că nu-l mai au printre ei, deşi Floca îi avertizase „las că trimite partidu pă altu…”, cei mai mulţi se îndreptară către LINIŞTEA. Pe traseul dintre cimitir şi bufet singura observaţie veni din partea aceluiaşi înţelept Floca. De fapt el reluă cuvintele babei Buba; pe când vicele citea o fiţuică despre meritele dispărutului şef de stradă, începu să plouă, iar când răpăiala era mai puternică provocând şiroaie şi pe faţa mortului, soarele ieşi parcă aruncând suliţe strălucitoare de dincolo de nori. Buba, aflată în rândul doi, zise ca pentru sine, dar astfel încât s-o audă cei din jur: „Dracu-şi bate nevasta…”.
Fiecare luă câte o bere. În timp ce închinau, iar Orbete spunea în numele tuturor „Odihnească-se…cum poate…”, apăru Puiu Balint în uniforma de sectorist, ceea ce însemna că „îi activ, mă “, cum remarcă pe loc moalăru Fredi mângâindu-şi discret câinele de sub scaun.
Vădit înfuriat Puiu trecu direct la atac: „Mă, voi n-aveţi simţ, mă, nici nu s-o recit încă, mă, şi aşa vorbiţ…o fost omu partidului, ne-o lăsat un parc, mă, tov. Victor o făcut multe…mă, Orbete, tu ce ştii mă? Ştii că te-am notat, mă?”
Toţi, încremeniseră; nu se auzeau decât o muscă imensă care se zbătea între vasul cu măsline zbârcite din vitrina birtului şi celofanul galben cu pete maronii care-l acoperea, iar de sub moalăr – mârâitul câinelui său.
Orbete îşi lăsă berea pe masă, dar nu se ridică; contrar obiceiului său îl fixă pe sectorist cu privirile şi îi spuse înfiorător de calm: „Mă, Puiuţule, io văd tot, mă…îţi zîc tot ce-ai scris în prima zi, mă…Pă Pera îl faci titoist că salută pă sârbeşte… pă amărâtu dă Vili, bă, care-o stat la ruşi, îl supraveghezi şî scrii că i-o prins bine, mă? Dă mine scrii că-s şmecher, sau reacţionar, sau fascist… Păi ce fel dă om eşti ?”
Cuvintele lui Orbete avură un efect cu totul deosebit: parcă toţi auzeau tăcerea sectoristului. Între timp musca se eliberă de sub celofan şi se aşeză pe nasul omului în uniformă, care însă continua să stea mut de uimire. Câinele încetă să mai mârâie; lingea resturile de spumă din halba stăpânului.
În momentul următor Puiu Balint se pocni peste nas, fără succes; spuse doar „Bine…mă…” şi părăsi localul. Pentru cei rămaşi era limpede că Orbete „are puteri” de care nimeni nu avea curajul să-l întrebe. Nu avea rost să stai departe de el, pentru că vedea oricum totul.
La câteva săptămâni după acestea, în toiul verii, într-o noapte, se iscase o furtună atât de năprasnică încât un fulger lovi crucea mare de pe cupola bisericii româneşti.
Dimineaţa, părintele Gheorghe privea cutremurat către vârful sfântului lăcaş din care părea că iese fum. Unul dintre lanţurile care împodobeau crucea fusese trăznit şi atârna păgubos. Măhălenţii, indiferent de credinţă, se adunau în număr tot mai mare la capătul tramvaiului „patru”, dar nu urcau înainte de a privi înspre măreaţa cruce, acum cam afumată.
Veni şi Petru, apropiat al parohului, şi aduse cu sine un binoclu nemţesc. Toţi ştiau că era rezultatul unuia dintre schimburile care uimiseră Mehala către sfârşitul războiului. Îl primise de la un sergent german aflat în retragere, în schimbul unei bucăți de săpun de ras. Un alt vecin obţinuse un ceas de la un ofiţer de grad superior, în schimbul a două lame de ras. Se făcuseră atunci numeroase astfel de tranzacţii ciudate. Concluzia fusese că „ăştia şi când pleacă dau la schimb, iar ăia d-or vinit numa iau”.
Rămăsese de pomină păţania unei vecine care, fiind singură cu patru copii, ajunsese la disperare. A doua zi după intrarea învingătorilor, veni un ofiţer la poarta ei şi-i explică cu gesturi obscene că îi dă o bucată de brânză împuţită, dacă-l lasă să se urce pe ea. De frică şi nevoie femeia acceptă. Cuceritorul se descărcă după care plecă, nu înainte de a-i da un dos de palmă în locul plăţii promise. Alţii se ţineau însă de cuvânt.
Părintele se uită prin binoclu, fără să poată dibui însă din priviri cu exactitate ce se întâmplase. Baba Buba, nelipsită la asemenea evenimente, privea neputincioasă căci nu stătea prea bine cu vederea. Nutrea din această cauză o invidie de nedescris faţă de Orbete. Lăsă să-i scape din gură câteva cuvinte, aparent rătăcite: „Apăi, cred că nici Orbete cu ochii lui rotunzi ca cuglele nu vede ce-i acolo…”
Instantaneu părintele spuse doar „Orbuloni, Orbete, creştine…să vină…”.
Omul care vedea de departe fu primit cu respectuoasa teamă cuvenită celui ce ştia şi ce scrie sectoristul în carnet, la zeci de metri de el. De altfel, de atunci, de la confruntarea din LINIŞTEA, Puiu Balint renunţase la principiile luptei împotriva obscurantismului căci, îi mărturisea soţiei sale Aranka „dăgeaba ne-nvaţă ăia; că îi ceva ce io nu pot să zic…”.
Orbete privi detaşat şi zise: „Părinte, lanţu nu-i rupt, numa s-o desprins…trăbă agăţat la loc şi trăbă ştearsă crucea.”
În timp ce preotul asculta, uşurat că paguba nu e atât de mare, Buba îşi dădu drumul iarăşi, aparent nevinovată: „Apăi, numa cine vede, să şî poate sui pân-acolo…”.
Baba nu-şi dădea seama că era pe cale de a-i împlini un vis lui Orbete. De când era mic şi înţelesese că vede la mare distanţă, îşi dorea să privească Mehala din văzduhul ei. După ce se încheiase construirea bisericii româneşti, i se născu o vedenie: să şadă odată pe unul din braţele marii cruci de pe cupolă.
Luă cu el nişte scule şi în scurt timp ajunse la baza crucii. Preotul se ruga pentru reuşita acţiunii, ceea ce presupunea şi întoarcerea lui Orbete nevătămat. Lumea stătea efectiv cu gura căscată, deşi mulţi dintre cei de faţă văzuseră cum fusese pusă crucea înainte de război.
Buba, cu invidia-i de nestăpânit, îi spuse părintelui Gheorghe, oarecum în doi peri: „Roagă-te, părinte, că, la cum vede, ajunge să şî zboare, că are el ceva dă păsăroi…”. Rugătorul se îngrozi de cele auzite şi zise în sine că baba „sigur îi omu dracului în parohia mea”.
Ea continuă însă: „Îţ zîc, părinte, io nu umblu cu cioara fărbuită şî să zîc că-i papagal…frumos că s-o suit să răpare, da ăsta nu-i om…nu zîc că trăbă zogonit, da vez că io mis gard în gard cu el şî l-am văzt, într-o sară să spăla în lavoru dîn curte şî cum s-o aplecat, o vinit nevastă-sa dă o turnat apă pă el şî io am văzut cum are d-o parte şî d-alta sub braţă ca nişte tăieturi lunji, fără sânge… d-acolo îi ies aripile sara, dă bună samă, că alfel nu să poate…Îţ zîc, părinte, ăsta noaptea zboară ca uliu…să vezi ce fug cloţele dîn curtea lui şî când vine să le deie grăunţă…”
Gheorghe preferă de la un moment dat să-şi pună palmele peste urechi înfiorat şi să privească încrezător către marea cruce.
Orbete potrivi cu grijă lanţul la locul lui, apoi, şezând pe braţul din dreapta al crucii, începu să şteargă urmele negre lăsate de furtuna din noapte. Vedea până departe şi regreta profund că nu poate să zboare. La casa popii sârbeşti nişte copii se jucau printre castanii paşei de Mehala; dinspre altă parte veneau cei de lângă oraş, cu lubeniţe, iar după ce le vindeau în faţa bisericii nemţeşti, lăsau locul curat. Îl vedea de sus, la mare distanţă pe Dumnezeu cu caii lui minunaţi. Era la o asemenea înălţime încât îl vedea pe Vili în curte potcovind un cal negru.
Începea să fie foarte cald, aşa că îşi termină treaba şi începu să coboare; nu înainte de a mai privi o dată Mehala, de sus, tare de sus.
Ajuns jos, primi binecuvântarea preotului care, fără să vrea, parcă împrumutase ceva de la Buba: „Fiule, orice ai fi, Dumnezeu să te apere pentru fapta ta…” Apoi îl chemă în biserică şi îi dădu o cruciuliţă din aluminiu, afirmativ sfinţită.
După această întâmplare, prin grija Bubei şi mai mulţi măhălenţi din zonă deveniseră mai nedumeriţi în legătură cu puterea ochilor lui Orbete. Erau tot mai numeroşi cei care credeau că-i văd ochii rotunzi de răpitoare.
Totul se sfârşi într-o noapte oarecare. Voi să treacă strada pe la cotitură, iar tramvaiul „patru”, la ultima tură probabil, îl izbi, după care îl tăie în două.
Toţi îl regretară ca pe un măhăleanţ adevărat, căci se născuse în casa în care locuia.
Baba Buba nu numai că nu renunţă la convingerile ei legate de vecinul Orbuloni, ci, mai mult, după primul parastas, începu să le dezvăluie apropiaţilor adevărul despre omul care vedea departe, căci îl urmărise de mic copil:
„o avut câţiva ani când să juca prîn curte cu cloţele şî reţele, da mereu să uita cătră ceri când apărea vrun uliu. P-aici vineau cu ani în urmă…O văzut într-o zi cum să răpede un uliu dă sus şî înşfacă un pui. Da pă el nu l-o supărat…că lui i-o plăcut cum vede zburătoarea dîn sus. O mai trecut o vreme…ş-o vinit iar un uliu păstă curţilii estea, adică a mea ş-a lor…şî el ce-o făcut ??…că d-aici i s-o tras: o lăsat uliu să prindă o cloţă şî pă urmă o tăbărât pă el; l-o prins dă aripi cu o mână şî cu ailaltă i-o scos ochii; i-o scos şî la găină ochii şî i-o pus la uliu…şî pă ăia dă i-o luat dă la uliu i-o înghiţît pă loc. Într-o clipă o-nceput să să rotunjască la ochi, da uliu l-o zgrăpţănat cu ghearele d-o parte şî d-ailaltă sub braţă, că io zîc c-o săpat loc pîntru aripi. Pă urmă, pă uliu l-o pus pă jos; s-o repezit doi cocoşi la el şî l-or sfâşiat, dă n-o mai rămas nimic dîn el…Asta o fost…da numa io ştiu…dă zburat, totuşi nu l-am văzut să zboare, măcar că, la cum vedea, ar fi putut. Da, ce să-i faci, nu poţi să le ai pă toate…”.
NOTĂ: acest text a fost publicat în volumul MEHALA. O POVESTE, editura Universității de Vest din Timișoara, 2017
