Partea de umanitate

Istoria accelerată din ultimele decenii a schimbat câmpul cultural şi politic românesc într-un peisaj sfărâmat de tot felul de „rupturi” devenite mărci identitare. Polarizează opinii, trezesc un entuziasm incert sau provoacă, inexorabil, ură. Prinşi între diabolizare şi mitificare, riscăm să ratăm întâlnirea cu un şir de cărţi care aşteaptă să fie citite fără încremeniri dizarmonice sau prefirări pătimaşe. Dar cu deschiderea de a vibra (şi) la ritmul memorialisticii feminine, conştienţi că aceasta colonizează, cu un farmec iradiant, o zonă care aparţinuse, tradiţional, celuilalt gen. Paginile Reginei Maria, ale Marthei Bibescu, ale lui Alice Voinescu şi Jeni Acterian, ale Monicăi Lovinescu, Lenei Constante, Adrianei Georgescu, ale lui Annie Bentoiu şi Aniţei Nandriş-Cudla sunt exemplare pentru  feminitatea imponderabil sau eroic edificatoare. Se pot transforma oricând în model uman de forfotă intelectuală, de arhitectură etică, pulsaţie afectivă şi strădanie civică, demnitate în durere şi umilinţă în triumf. Sau forţă imbatabilă ivită, neprevăzut, dintr-o deconcertantă vulnerabilitate.

Spaţii permise, spaţii interzise

Autobiografie care nu se clădeşte în fast nobiliar şi nici nu poposeşte în mizeria carcerei, Cu mintea mea de femeie este o încercare de a regândi Istoria chiar şi atunci când pare că e prinsă, nostalgic, într-un album de familie. Cartea reconstituie prefacerile femininului într-una dintre ipostazele lui unice. De la copila pentru care „amintirea nu are decât simţire, formă şi culoare” până la maturitatea deplină, sunt mărturisite gânduri şi frământări, opţiuni şi întâmplări modelatoare sau, dimpotrivă, profund traumatizante. Surprinde, poate, faptul că autoarea nu ascunde ceea ce femeile au învăţat că e mai bine să treacă sub tăcere: experienţe umilitoare care i se întâmplă doar pentru că e femeie – de la teribile încercări de viol pâna la verdictul unui profesor care îi admiră făţiş inteligenţa, dar o plasează în mod necesar, ca destin, în slujba bărbatului.

Cu mintea mea de femeie e depoziţia unei femei pentru care Sâncraiul copilăriei nu este doar insula paradisiacă în care s-au coagulat o neîndoielnică sensibilitate, intuiţii esenţiale şi o educaţie chibzuită, ci şi spaţiul pilduitor pentru rolul femeii în anii ’50, când fetiţa auzea că „e mare ruşine să stea aiurea cu o carte în mână. […] Ei cred că cititul le sminteşte pe femei şi le mai face şi leneşe pe deasupra.” De acolo, din Sâncrai, a pornit totul.

Acolo a descoperit un copil aventura explorării spaţiilor necunoscute. Şi, mai ales, interzise. Acolo a simţit gustul istoriei şi mireasmele punerii ei la cale, chiar dacă pe-atunci aceasta însemna doar ascultarea conversaţiilor purtate de bărbaţi cu ţoiul de ţuică în mână, seara, şi senzaţia inexplicabilă că poate face lumea să se schimbe. În satul copilăriei s-au unit, cred, pilonii care au alcătuit edificiul individualităţii pregnante de mai târziu: patosul trăirii, efortul gândului care să rotunjească experienţa. Dar şi îndrăzneala faptei. Nu o dată, decisive.

miroiu

Istorie şi vârste

Aşa cum o vede Cu mintea mea de femeie, lumea pare să trăiască mai multe vârste în interiorul aceluiaşi segment istoric: rânduiala tradiţională din Sâncrai (în care „cel mai frecvent cuvânt de spaimă era colhoz”) şi ritmul proletar hunedorean. În pendularea dintre casa bunicilor şi blocul din oraş au loc cutremurul capitulărilor, dar şi găsirea unui refugiu salvator între cărţi. Fetiţa trăieşte miracolul recâştigării încrederii, bucuria pro-punerii, a forţării limitei. În loc de dantelă, arcuri din beţe de salcie. Pe lângă jocul cu păpuşi, căpetenie de haiduci. Fără să-şi ignore feminitatea,  află ce înseamnă gloria – străină celor prea cuminţi, cărora le este teamă să îndrăznească a se lua la trântă cu prejudecăţi şi cutume.

Odată cu experienţa bucureşteană, timpul va primi o altă dimensiune: replierea intelectuală e zguduită de agresivitatea satrapică a unora dintre exponenţii omului nou. Lui Kant i se opune amoralismul despotic. Nimic nu poate fi mai dramatic decât distanţa dintre o lume interioară animată de pasiuni înalte şi configurată pe o temelie morală, pe de-o parte, şi încremenirea în minciună din perioada comunistă, pe de altă parte. „Îi simt şi acum gustul coclit în cerul gurii. O lume mică, năclăită, în care încercam să fim nuferi în rahat.” Cu mintea mea de femeie înregistrează situaţii ridicole sau cumplite din cotidianul dictaturii. Desface evantaiul stărilor, culiselor şi pervertirii conştiinţelor. Dar specificul intervalului comunist poate fi aproximat şi prin activarea unor strategii de supravieţuire atente la geometria totalitarismului. Despărţită de retorica dominantă, creaţia în regimul exilului interior devenea vitală. „Să uit pe ce lume trăiesc, trecându-i neîndurarea în metafore despre o lume şi mai degenerată.” Distanţa, interogaţia, exerciţiul critic şi mobilizarea creatoare sunt instrumentele prin care se apără, tenace, adevărul.

Îmi amintesc că Tocqueville afirma că libertatea este prima dintre pasiunile lui. Autoarea acestor pagini autobiografice o descoperă abia la 35 de ani. Şi mai află un lucru: că dintre toate temerile, cea mai mare frică este că ar putea pierde ceea ce atât de greu a câştigat. „Nu mai era cale de întors. […] Da, chiar călcam cu libertatea peste teama pentru vieţile noastre. Eram bonsaii care nu mai voiau înapoi în vase.” Libertatea îi extinde traseele biografice şi prilejuieşte întâlniri care îi dau vieţii o nouă coerenţă. Una dintre ele este cu doi tineri britanici, soţ şi soţie, care (în 1991) o trimit spre orizonturi filosofice până atunci ignorate. O carte dăruită de tinerii din Oxford îi dislocă existenţa, o smulg din suficienţa profesoratului şi îi scot la iveală un potenţial pe care, uimitor, ei (străini) l-au întrezărit. O dublă întâlnire  – orientativă şi revelatoare – o trezeşte, aşadar, dintr-un somn prelungit, în care se mulţumise să înţeleagă şi să transmită filosofia. De aici, din această întâlnire, a început renaşterea.

De aici s-au ivit ideile şi libertatea creativă. De aici a pornit revalorizarea filosofică a femeiescului. După ce a ingerat bibliografia feminismului (inclusiv a celui radical, dar şi a ecofeminismului), a înţeles necesitatea fundamentării unei etici a feminităţii, dezvoltând şi conceptul convenabilităţii. Căci „o umanitate configurată cultural şi politic după un singur calapod, cel masculin, este una dramatic sărăcită.”, susţine Cu mintea mea de femeie. Însă frenezia intelectuală şi necruţătoarea luciditate nu strivesc o afectivitate generoasă, capabilă să se redimensioneze cultural. O structură lăuntrică intens catalitică este autoarea, fără puseuri narcisiste, ci cu un soi de prelungire naturală a etosului. Pe scurt, întâlnim un aliaj preţios între liberalism cosmopolit şi „țăranca sănătoasă“ care dezvoltă etica solidă a mamei şi bunicii, dar şi germenii (înăbuşiţi) ai neastâmpărului lor intelectual. De altfel, pe versanţii acestei cărţi se ascund nu numai individualităţi salvate, ci şi eşecul multor femei învinse de timpuri – o latenţă umană şi intelectuală nedrept risipită în anonimat.

Matrioşce: structură şi conţinut

Alfabetul evoluţiei de la fetiţa timidă pâna la soţie (Lady of the house, cu „super-putere”), mamă, teoreticiană şi militantă care a conferenţiat în cele mai prestigioase universităţi ale lumii pare să fie cuprins într-o întrebare metabolic absorbită: „De ce trăiesc eu şi nu oricine altcineva în locul meu?/ Matrioşcile din mintea mea sunt […] de un raţionalism frate cu reveriile sensibile. Sunt de o nemărginire soră cu legarea de glie. […] Sunt atât de pline de sens, pe cât însetează de mult în căutarea lui’.

Spre căutare şi (re)găsire se deschide fără întrerupere Cu mintea mea de femeie, în articularea ei secvenţială, gândită ca o suită de mici istorii personale, întretăiate nostalgic, dramatic, caustic cu poveştile altora. Document şi cronică de viaţă, e totodată o radiografie socio-politică exactă, la care sunt ataşate fişe de observaţie psihologică, confesiuni agonice, observaţii reci, frison emoţional şi verdicte necruţătoare date de cercetările sociologice – o mixtură aparent paradoxală de forţă, disciplină, siguranţă şi empatie, bulimie intelectuală, şubrezenie deturnată în concentrare de energii.

Am evitat până acum, obstinat, numele celei care semnează această etalare afectiv-reflexivă a mai mult de jumătate de veac. Pentru că nu o analiză de tendinţe politice şi ideologice, aşa cum ne-a obişnuit autoarea, este Cu mintea mea de femeie. Pentru că nu o cercetare asupra perspectivei etice în teorii politice şi nici un studiu de gen sau o examinare a politicilor de educaţie este această carte autobiografică, prozastic depliată – deşi are, în filigran, câte ceva din toate acestea. Partea de „umanitate caldă” se dezvăluie în memorialistica Mihaelei Miroiu, cu ţesătura ei mărinimos cuprinzătoare, care îi reflectă verva, inflexiunile, elanurile, distanţările şi evidenţiază mecanismul intim al gândirii în jurul unui punct referenţial: nu locul femeii, ci buna aşezare a făpturii în lume.

 

(Textul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVIII, 2017, nr. 2, p. 13.)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *