Jurnal de taxi – 5

 

La cumpăna dintre ani a căzut cumpăna pe mine. Tot nu avusesem nicio tamponare cu mașina pe parcursul întregului an, așa că destinul s-a zburlit la mine și mi-a servit-o în ultima zi a anului. Evident, dacă sosise sorocul ca ultima filă din calendar să-și ia zborul, era musai să fie ceva deosebit, de pus în ramă.

Mai întâi am luat mașina nevestei. Credeți-mă pe cuvânt, decât să șifonezi mașina consoartei mai bine ai avea o aventură cu prietena ei cea mai bună. S-ar putea să fie mai puțin furioasă. Apoi, accidentul nu trebuie să fie în localitatea de domiciliu ci, eventual, unde te duci să petreci Revelionul, la câteva sute de kilometri de casă. Am găsit cu ușurință o stradă cu sens unic, lată cât să treacă un Tico și doua degete, nu am acordat prioritate la o dubiță de marfă, și evenimentul era produs.

M-am dat jos să observ daunele dar, sub presiunea momentului, uit cheia în contact, motorul pornit și, colac peste pupăză, se blochează și ușile la mașină. Nu-mi rămăsese decât să dau ture, căutând o breșă de securitate, vreun geam lăsat, vreo portieră neînchisă cum trebuie. Slabe speranțe. Cealaltă mașină era un hârb, abia cumpărat la mâna a doua de un nene căruia îi mai lipseau câțiva ani până la pensie. Îl observ cu atenție. Pe nene. Un cap mare, pleșuv, numai la tâmple două tufe de păr cărunt și o frunte lată, brăzdată de cute adânci. La rândul lui mă studiază cu niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Eram pregătit pentru orice fel de reproșuri, insulte, invective, așa cum e obiceiul pe la noi. Oameni nervoși apar și dacă nu dai un semnal în trafic. Darămite după un asemenea incident. Dar nu, omul se abținea. Nu mi-am dat seama dacă își înfrâna pornirile vulcanice sau era o constantă a firii lui, de o lentoare contagioasă. Nu se învrednicise nici să-și înregistreze mașina pe numele său, era tot pe al fostului proprietar. Când cobor ochii spre hârb, văd că pe lângă alte avarii avea un cauciuc făcut ferfeniță. Roată de rezervă nu avea. În spatele nostru se formase o coadă de mașini de aproape un kilometru. Claxoane, nervi, oameni revoltați.

Eu și șoferul dubiței ne uitam unul la altul și dădeam din umeri, nu puteam mișca din loc niciuna dintre mașini. La un moment dat își face apariția un echipaj de poliție. Puși pe amenzi. Dar mai întâi încearcă să degajeze drumul. Când le spunem că nu putem și, mai ales, le arătăm de ce, uită de amenzi și își dau coate zâmbind. Unul dintre ei, care părea să fie mai gradat, îi șoptește celuilalt la ureche ”Băăă, dar proști mai sunt ăștia, hai să mergem că stăm degeaba cu ei”. După care se scuză că sunt în misiune și trebuie s-o întindă, nu înainte de a ne face încă odată observație pentru blocarea circulației. Mustrarea, fără amendă, care ar fi fost binemeritată de altfel, am primit-o cu o oarecare indulgență. Dar să râdă de noi niște polițisti, pe motiv de prostie, nu era cel mai măgulitor lucru.

Deja mă și gândeam cum voi veni în București să iau cheia de rezervă a mașinii și probabil voi face Revelionul pe drum. N-a mai fost cazul întrucât s-a dovedit că Dumnezeu mă iubește. Și mă iubește atât de mult încât mi-a dat un frate care și-a ratat cariera de spărgător de mașini. Până m-am deplasat cu celalalt șofer la sediul unei societăți de asigurări să completăm o constatare amiabilă, mi-a deschis mașina cum numai el știe și mi-am recuperat cheile. Așa că, deși am tras o spaimă teribilă, am putut petrece trecerea dintre ani în tihnă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *