La răcoare

Surprizele pușcăriei pot fi foarte numeroase și, hai s-o recunoaștem, adesea plăcute. Cel mai recent exemplu ni l-au oferit un grup de deținuți din New York, care au reușit să câștige un concurs de dezbateri cu cea mai bună echipă din SUA, formată din studenți de top ai Universității Harvard[1]. Prizonierii, foarte bine pregătiți, au adus argumente la care studenții pur și simplu nu au mai știut ce să răspundă și s-au declarat învinși.

Dacă un asemenea eveniment vi se pare rodul unei plăsmuiri, vă înșelați dar, pe undeva, puțin tot aveți dreptate. Ficțiunea a reușit adesea să facă din pușcărie și pușcăriași un motiv romantic. Iată-l, de pildă, pe Contele de Monte Cristo, opt ani închis în fortăreața sinistră Château d’If, în largul portului Marsiliei, un fel de echivalent de secol al XIX-lea al unei închisori de maximă securitate de azi. Francezul nostru este, firește, aruncat în temniță pe nedrept. Dar, ca de multe ori în romane, constatăm că în tot răul e un bine. Château d’If este locul în care prizonierul Dantes învață, în opt ani, cât n-a învățat în toată tinerețea lui, și nu de la școala vieții, ci de la un tutore competent, abatele Faria, care se pricepe la literatură, istorie, limbi străine și maniere alese. Toate aceste cunoștințe, bașca harta comorii, sunt numai bune să-l califice pe deținut pentru viața de după reabilitare când, cu o avere în buzunare, se consideră îndreptățit să-și spună conte și să-și facă cei mai loiali servitori dintr-o bandă de pirați și contrabandiști. O poveste nu mai puțin lacrimogenă spune tot Dumas și despre omul cu masca de fier, de asemenea închis pe nedrept, erou și victimă a sistemului, frate geamăn sau fiu nelegitim al regelui Franței. Mai veselă dar la fel de romantică este imaginea închisorii vesele, inspirată tot de o poveste franceză, pe care o vedem la Anul Nou și cu alte ocazii când mergem la operă. Liliacul aproape ne convinge că la închisoare este adesea mai bine decât acasă, oamenii venind și plecând după bunul plac, bând ceai și făcând conversație de salon, în cel mai elegant stil belle epoque, în pragul celulelor păzite cu multă indulgență de un om cu nume de broscoi.

bizar

Mai aproape de prezent, închisoarea își mai pierde din parfumul exotic, dar nu chiar de tot. I-am văzut pe deținuții de la Eastern Correctional Facilty New York dezbătând cu studenți din Ivy League și citim cu admirație în presa internațională despre prizonieri model, chiar top model. Primul infractor care a fost declarat pe bloguri cel mai sexy deținut în viață a fost Jeremy Meeks, de 30 ani. Fotografia făcută la intrarea în penitenciar, cea standard, față și profil, a fost socotită de agențiile de modelling suficient de promițătoare pentru ca tânărul să primească o ofertă fermă de lucru. Omul, acum eliberat din închisoarea din California, s-a angajat pe un contract de 100.000 de dolari, pozând pentru afișe de fashion design. Ziarele titrează cu mult avânt: „Fostul deținut are acum cu ce să-și întrețină familia [cinstit]!”[2] Chiar anul acesta, un alt frumos furios a devenit favoritul publicului: Sean Kory, 29 de ani, trimis după gratii pentru vătămare corporală gravă, s-a fotografiat în fața camerei neretușate a poliției cu freză afro. Fiind declarat de fani mai atrăgător decât colegul Jeremy Meeks, Sean se poate aștepta, fără exagerare, să aterizeze direct pe podiumul lui Kalvin Klein.

Mai puțin vanitos dar nu mai puțin meritoriu (chiar din contră) este un deținut britanic, închis în Buckinghamshire, care a încheiat cu succes, ca șef de promoție, un curs de master la distanță în criminologie la Universitatea din Cambridge. Tânărul de 28 de ani, a cărui disertație afost acceptată spre publicare de o revistă de specialitate bine cotată din Marea Britanie, dorește să-și continue studiile – de ce nu, chiar cu o teză de doctorat – de îndată ce își va ispăși pedeapsa[3]. Gareth a fost unul dintre cei 22 de prizonieri care s-au înscris în programul masteral, dar singurul care a reușit să-i surclaseze pe ceilalți 12 masteranzi liberi, care învățau la zi.

Studiind aceste povești de succes, putem face o constatare simplă, și anume faptul că, deși toată lumea consideră performanțele intelectuale și estetice ale deținuților ieșite din comun, nimeni nu crede că aceste performanțe trebuie recompensate în mod special în timp ce aceștia își ispășesc încă pedeapsa. Mai aproape de pielea noastră, ne amintim – scriam nu demult chiar în aceste pagini despre acest subiect – că principiul recompensării pe merit este suveran. Atât de importantă este recompensarea imediată a meritului personal în societatea românească, încât acest mecanism se aplică cu grăbire și în penitenciare. Deținuții meritorii sunt răsplătiți pentru exemplul bun pe care îl dau. Ei pot să contribuie la amenajarea spațiilor verzi dintr-un oraș dacă au brațul vânjos sau pot să mobileze bibliotecile private și publice cu cărți științifice dacă au mintea ageră și condeiul frumos. În ambele cazuri, ei pot beneficia de reducerea pedepsei cu închisoarea. Dar, pentru că societatea noastră apreciază mai mult rafinamentele intelectuale decât forța brută, reducerea pedepsei este mai mare dacă deținutul scrie o carte decât dacă sapă un șanț. Veți spune că acest lucru este firesc. La urma urmei, un intelectual are salariul mai mare decât un zilier. Revelațiile ultimelor luni, însă, au arătat că aceste cugetări de bun simț nu fac nici cât o ceapă degerată.

Totul a început cu un fost premier, nepot al mătușii Tamara. El a fost primul om care s-a gândit să-și facă un blog din spatele gratiilor, să scrie o carte, Cele două Românii, să fie model și inspirație pentru toți vecinii de celulă. Atari comportament a fost răsplătit corespunzător, Năstase ispășind doar prima jumătate a pedepsei stabilite de procurori. După el, a urmat un întreg val de guru telepatici, care au cugetat profund (și publicat în consecință) pe subiecte care au variat mult între spiritualitate, politică, beletristică, economie, sănătate, industria alimentelor și câte și mai câte. Dintre toate titlurile care le-au adus autorilor mai multe zile senine în patul moale de acasă în locul saltelei de la Jilava, unul ne-a atras atenția în mod deosebit, cel puțin pentru că ne-a curmat avântul taxonomic. Nu am putut nidecum înțelege cărui domeniu îi aparține ceva intitulat China – networking sau guangxi. Între timp, pana acestor vajnici inspiratori ai populației dinăuntrul și din afara penitenciarelor, aureolați la fel de bogat precum eroii romantici ai literaturii de capă și spadă și ai thriller-elor cinematografice cu Robert Redford, s-a frânt. O decizie a Ministerului Justiției a redus recompensa scriitorilor de la o lună pentru fiecare carte la 20 de zile pentru întreaga producție, indiferent de amploare. Astfel, se estimează că un număr însemnat de edituri de buzunar vor da faliment în următorul an, dacă nu se reprofilează pe agende și calendare.

În San Marino am auzit că sunt cei mai puțini deținuți din orice țară din lume, în număr de 2. Ne punem și noi tot 2 întrebări: A. Există o închisoare specială pentru cei doi, sau statul îi ține într-o garsonieră? B. Dacă cei doi ar scrie cărți ca să-și reducă pedeapsa, statul ar lua în considerare și contribuțiile de co-autor?

[1] The Guardian, 7 octombrie 2015.

[2] www.kanald.ro

[3]Times, 27 aprilie 2016.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *