Abia mulţi ani mai târziu, după ce bunicul nu mai era pe lumea aceasta şi eu eram un om în toată firea, am înţeles că, de fapt, şi bunica mea credea în vise. Altfel ce ar fi putut să însemne când, într o noapte, aşezată la uşa casei ei sărăcăcioase, în care rămăsese pe atunci singură, privind stelele mai mari şi mai mici de deasupra capului, a ros¬tit următoarele cuvinte : „Lumea e atât de fru¬moasă, iar mie îmi pare atât de rău să mor“. N a zis că îi e teamă să moară, a zis că îi pare rău, ca şi cum viaţa de muncă grea şi fără sfârşit pe care o dusese primea în acel moment aproape final harul unei despărţiri supreme şi cea de pe urmă, consolarea frumuseţii revelate.
Stătea aşe¬zată lângă uşa unei case cum nu cred că mai existase alta pe lume, pentru că în ea trăiseră oameni care dormiseră cu porcii ca şi cum ar fi fost proprii lor copii, oameni cărora le părea rău să plece din viaţa asta doar pentru că lumea era frumoasă, oameni, iar acesta a fost bunicul meu Jerónimo, cioban şi povestitor, cel care, când şi a simţit sfârşitul aproape, s a dus să şi ia rămas bun de la copacii din grădina lui, îmbrăţişându i unul câte unul şi plângând pentru că ştia că nu avea să i mai vadă.
