Şi de câteva ori, în nopţile calde de vară, după masa de seară, bunicul mi a spus : „José, azi o să dormim amândoi sub smochin“. Mai erau încă alţi doi smochini, dar acela, tocmai pentru că era cel mai mare, cel mai bătrân, pentru că fusese dintotdeauna, era pentru toţi cei din casă smochinul. Mai mult sau mai puţin prin antono¬mază, un cuvânt erudit pe care abia mulţi ani mai târziu aveam să ajung să l întâlnesc şi să ştiu ce înseamnă… În mijlocul păcii nocturne, printre ramurile înalte ale copacului, îmi apărea o stea şi apoi, fără grabă, se ascundea în spatele unei frunze, şi privind în altă direcţie, precum un râu care curge în linişte pe cerul concav, îmi apărea lumina difuză a Căii Lactee, drumul spre Santiago, cum îi mai spuneam noi în sat. Până venea somnul, noaptea se popula cu poveştile şi întâmplările pe care mi le povestea bunicul : legende, apariţii, sperieturi, episoade ciudate, morţi de demult, certuri cu ciomege şi pietre, vorbe de ale strămoşilor, o rumoare neobosită a amintirilor care mă ţinea treaz, în acelaşi timp în care mă legănam uşor. N am ştiut niciodată dacă se oprea când vedea că am adormit sau dacă vorbea în continuare ca să nu lase pe jumă¬tate răspunsul la întrebarea pe care i o puneam constant în pauzele mai lungi, calculate, pe care el le lăsa în timpul poveştii : „Şi după aia ?“. Poate repeta poveştile pentru el, ori ca să nu le uite, ori ca să le îmbogăţească cu noi peripeţii.
La vârsta pe care o aveam atunci credeam, ca toţi copii, nici nu mai e nevoie să spun, că bunicul meu Jerónimo e stăpân peste întreaga învăţă¬tură din lumea toată. Când mă trezea cântul păsărilor, la prima lumină a dimineţii, el nu mai era acolo, plecase la câmp cu animalele, lăsându mă să dorm. Atunci mă sculam, strân¬geam pătura şi, desculţ (în sat am umblat mereu desculţ până la paisprezece ani), cu fire de iarbă încă prinse în păr, treceam din grădina de legume în partea cealaltă, unde erau coteţele, lângă casă. Bunica mea, în picioare încă de dinaintea buni¬cului, îmi punea în faţă un bol de cafea cu câteva bucăţi de pâine şi mă întreba dacă am dormit bine. Dacă îi povesteam vreun vis urât pricinuit de poveştile bunicului, ea mă liniştea de fiecare dată : „Nu te îngrijora, în vise nu te poţi încrede“. Credeam pe atunci că bunica mea, deşi era şi ea o femeie foarte înţeleaptă, nu se ridica la înălţi¬mea bunicului meu cel care, lungit sub smochin, cu nepotul lui José alături, putea să pună uni¬versul în mişcare doar cu două cuvinte.
