Cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu – ”Peisaj după isterie” – este o antologie de articole care se întind pe durata unui deceniu: 2007-2017. Sînt adunate aici texte care țin de publicistica socială, civică, politică și culturala a lui Mircea Cărtărescu și, luând această apreciere foarte la îndemînă drept premisă, se poate spune, cu temei, că ”Peisajul după isterie” stă foarte aproape de ”Baroane, barone”, chiar dacă aceste două titluri nu sînt singulare în privința acestui tip de literatură din creația, pentru mine întrutotul admirabilă, a lui Mircea Cărtărescu.
2007 este, așadar, anul prim din care datează textele, unele dintre ele desigur, care sunt adunate în această carte. 2007 este un an complicat pentru România: este primul an de UE pentru țara noastră, devenită membră cu drepturi depline în această structură. De asemenea, este primul an plin în care, urmare a unei extrem de trensionate ședinte a Parlamentului din a doua jumătate a lunii decembrie a lui 2016 în care se discută și se aprobă un raport foarte delicat și cît se poate de binevenit al unei comisii prezidențiale, România devine prima țară din lume care condamnă oficial comunismul. În aprilie-mai, tot în 2007, se consumă un moment extrem de tensionat din punct de vedere politic: este prima supendare din funcția de președinte a lui Traian Băsescu. Opțiunile care se fac în acele vremuri marchează adînc societatea (mai ales societatea politică, inclusiv societatea intelectuală) de la noi, iar poziționările care au loc atunci dau încă și astăzi serios de lucru celor care caută sensurile de profunzime ale istoriei noastre recentissime. Este o nuanță importantă de punctat și de subiniat aici: e vorba, în bună măsură, despre opțiuni care implică mai ales loialități față de idei, principii și valori și nu în mod fundamental loialități oarbe față de un om sau altul. În peisajul public de atunci, dar și din anii care vor urma – pînă azi, de fapt -, Mircea Cărtărescu reprezintă un nume și o semnătură extrem de căutate și de prețioase; ceea ce înseamnă și că extrem de…vânate.
”În 2007 și 2008, românii au atins un vîrf al optimismului economic, social și pshilogic în perioada de după revoluție”, notează Mircea Cărtărescu într-un text faimos, cu mult potențial de a fi, cum se zice, viralizat în continuare, intitulat ”Un popor de Ciorani”. Plus că, pasajul care urmează e decupat din același text: ”perspectivele erau bune, oamenii credeau în viitorul lor, se arătase în sfârșit, luminița de la capătul tunelului. Liniștiți și plini de planuri, compatrioții noștri deveneau evident mai buni. Îmi amintesc bine că zîmbeau mai mult pe stradă, că discutau mai calm”. România ajungea, iar 2007 este un an-reper în acest sens, la un alt nivel al modernității și încerca la toate nivelurile o acomodare cu atmosfera, cu vizibilul și cu invizibilul în care intrase. Pe de altă parte, cei care nu vor să simplifice în sensul unei idealizări și edulcorări, pentru că nu este drept, modernitatea (modernitățile este și mai bine spus), știu prea bine că aceasta / acestea are / au mai multe fețe. Bucuria de a fi parte dintr-o lume (puțin) mai bună, de fi parte dintr-un club care dă credite de un tip nemaiîntîlnit în istoria noastră, este însă dublată, prompt, de tot felul de părți întunecate. Bucuria aceea este marcată, strîns, de isterie. Iar isteria se convertește, cu o forță de autoregenerare fantastică, în tot felul de duhuri rele, ale căror acțiuni le simțim prea bine și azi și pe care le vom mai simți mult timp de acum înainte.
Peisajul de după bucurie, devenit peisaj de isterie, are coordonate de genul acestora – și voi cita mai larg, pentru că formularea este antologică, deopotrivă stilistic și în privința ideilor condensate în ea: ”am devenit, din nou, ca pshihologie, un popor de Ciorani – fără geniul acestuia, dacă nu în caricatură și pamflet -, stima noastră de sine s-a prăbușit iar pînă sub nivelul mării. Negativismul e din nou evident în toate zonele vieții sociale și culturale. Suntem iar ”ultimul popor de pe lume”, auzim iar peste tot expresia ”ca la noi la nimenea”. Pretutindeni se arată din nou paranoicii, nebunii de toate felurile, cei care strigă ”jos totul!”, Gică Contra cu o mie de fețe. Cel mai grav e că au apărut iarăși și proliferează ca ciupercile după ploaie justițiarii, extremiștii de dreapta și de stînga, ideologii puri și duri, antisemiții, sexiștii, homofobii, rasiștii, că știrile de la ora cinci, ca un nor uriaș și negru, au acoperit România și plouă peste noi cu orori. Se petrece cu noi astăzi un fel de autoinfectare continuă, într-un cerc vicios, o autoînveninare a noastră cu propriile noastre toxine: negativismul îndărătnic, refuzul de a vedea faptele bune, constructive din jur.”
Mircea Cărtărescu înregistrează această lume care se hrănește din culori tari, din contraste puternice și violente și care își devorează purtătorii de viitor bun cu viteză și cu voluptate. Lumea politică românească, bunăoară – una care ar fi putut să arate altfel – ajunge ”dominată de anti-intelectualism”, iar intelectualii care se ”rătăcesc” aici se expun foarte tare. Ideea din fraza imediat anterioară este expusă și asumată de Mircea Cărtărescu într-un dialog foarte recent purtat la Timișoara cu publicista Melania Cincea. A propos de ”rătăcirile” invocate mai înainte, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei care a ales să o facă, cu toate riscurile de rigoare. Deși nu e făcut și nu își dorește să scrie despre politică, o face totuși: ”pentru că nu vreau să fiu considerat un laș. Pentru că mă enervează ticăloșia. Pentru că trăiesc aici, în România, nu în vreo țară serenă și normală. Pentru că am valori și principii care cred că merită apărate. Pentru că vreau ca măcar peste zece ani să trăiesc normal în țara mea.”
Tot acolo, în dialogul invocat ceva mai sus, Mircea Cărtărescu descrie, succint, și ceea ce a ales să facă în cartea sa cea mai recentă: ”În Peisaj după isterie am încercat să decupez din publicistica mea din ultimii 10 – 15 ani texte care nu ţineau de un context politic foarte clar sau care nu mai e atât de prezent în mintea oamenilor ca atunci când s-au întâmplat lucrurile. Am ales articole mai detaşate de fundal, articole aş spune mereu valabile, pe teme etice, civice, de implicare a scriitorului, a intelectualului şi, până la urmă, a omului în general în treburile care privesc comunitatea.”. Ca observație punctuală: textele din carte nu sînt, la redactare, datate. Decuparea lor de contextul inițial în care au apărut indică foarte bine că acel context nu reprezenta o notă tare pentru ele, ceva indispendabil. Cred că e just să spun despre aceste texte – cam 65 cu totul (60 de tablete, plus cele cinci scrisori, dacă am numărat eu bine) – că nu sînt datate pentru că nu sînt, defel, datate!
Nu în ultimul rînd, există ceva aparte, țin să subliniez aceasta, un fel de duh al blîndeții și al bunătății care străbate textele ce stau sub aceste specii ale publicisticii din portofoliul lui Mircea Cărtărescu. În legătură cu aceasta, există o secțiune a cărții care este foarte inspirat plasată de către editoarea sa (Lidia Bodea) la mijlocul volumului – ca și cum ar fi un fel de inimă a cărții -, intitulată ”Scrisori către Luisa”. ”Peisaj după isterie” are cinci mari calupuri tematice, iar aceste scrisori compun calupul cu numărul trei. Sînt aproximativ 30 de pagini cu cinci scrisori trimise în 2016 de Mircea Cărtărescu spre scriitoarea bască Luisa Etxenike în cadrul unui proiect literar inițiat de orașul care, anul trecut, a fost Capitala Culturală Europeană, San Sebastian; scrisorile au fost, de altfel, publicate, recentissim, într-o ediție trilingvă (spaniolă, bască și română). Ei bine, aici, eu cred se vede inima bună, duhul blîndeții cu/în care scrie Mircea Cărtărescu despre ceea ce e neterminat, nedrept, nedemn în această lume. Aici cred că se vede așa ceva, mai clar decît oriunde altundeva în carte (fără a vrea să spun prin aceasta că în alte secțiuni ale volumului ar lipsi). Aici se văd cearcănele privirii pe care Mircea Cărtărescu o trece peste lumea în care trăiește – o privire deopotrivă tandră și lucidă. În scrisoarea a patra, pe finalul ei, M.Cărtărescu spune așa: ”…e durera pe care-o simțim cu toții înainte de a ști ce însemnăm noi înșine și de ce trebuie să suferim atît. E cruzimea înspăimîntătoare a lumii noastre. În care singura speranță, cum îmi scriai în epistola ta precedentă, e licărirea de bunătate din noi.”
Odată, cu ani buni în urmă, l-am auzit pe Mircea Cărtărescu vorbind despre faptul că știe că, atunci cînd alege să scrie ceva, o poate face și o face foarte bine. ”Peisaj după isterie” este încă un argument care susține această onestă și justă autoapreciere. Ceea ce pentru un public larg – pe care, din fericire, acest mare scriitor îl are – reprezintă o veste bună. Nu și pentru cei care îl invidiează, cu fiecare carte și cu fiecare text pe care le publică, cu o invidie care se converstește, nu de puține ori, în resentiment și ură de cursă lungă. Și unii (mai ales cei din prima categorie), și alții însă pot reflecta la acest pasaj – care e un fel de crez public/civic al unei mari conștiințe: „Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumuseţe. Nu frumuseţe pieritoare și inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui Dostoievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, social, moral în viaţa comunităţii sale, poate fi (și trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui și-al adevărului, un luptător contra demonilor care au bântuit şi vor bântui etern fiinţa omenească. Dar, ca artist, menirea lui e să producă din toate acestea frumuseţe. Dacă un scriitor ratează în privinţa calităţii operei sale, curajul său civic nu va mai fi la fel de aproape de sufletul cititorilor săi.“ Iar Mircea Cărtărescu nu a ratat deloc în privința calității operei sale…