Interviu TATIANA NICULESCU: Corneliu Zelea Codreanu pe înțelesul meu

Dialog exclusiv LaPunkt între TATIANA NICULESCU și Cristian Pătrășconiu.

După ce ați documentat și, mai ales, după ce ați scris această carte despre un personaj atît de controversat, care este răspunsul dvs sintetic la întrebarea: cum / cine era Corneliu Zelea Codreanu?

Corneliu Zelea Codreanu a fost un om mult mai simplu decât au lăsat să se înțeleagă istoriografia comunistă și mitologizarea legionară. Era un om irascibil și bănuitor, dar, odată devenit conștient de aceste metehne, încerca să le țină în frâu. Înclinația sa religioasă i-a fost de ajutor în acest sens. Tăcerile lui îndelungate – cu motivații religioase, dar și datorate modestelor lui abilități discursive – au fost umplute de cei din jur cu proiecții proprii de măreție, eroism și putere. Asta nu înseamnă că, în felul lui, nu era un om de o remarcabilă voință și de caracter, indiferent dacă acestea i-au slujit în bine sau în rău. De fapt, în carte, eu încerc să ies – și sper că am reușit – din logica bun-rău. Codreanu a fost, mai presus de orice, produsul epocii și al familiei sale. Ca noi toți, aș îndrăzni să spun…

Cum a fost posibil acest personaj?

Cum tocmai spuneam, familia lui, școala, mediul politic în care a trăit, complicațiile politice, religioase și culturale ale României Mari, pauza temporară, dar tensionată, între cele două războaie mondiale – numite, pe bună dreptate, de unii istorici, drept un singur mare război în două episoade – toate acestea au configurat tipul uman reprezentat de Codreanu. Dacă nu era el, era altul care ar fi avut, în bună măsură, profilul lui psihologic, moral și politic.

coperta tatiana niculescu mistica rugaciunii si a revolverului

Corneliu Zelea Codreanu a fost și continuă să fie ”inspirațional” pentru legionari. Dar a fost el în acest fel și pentru comuniști? În cartea dvs menționați, bunăoară, că și legionari erau în căutarea unui ”om nou”…

Ideea omului nou vine de la apostolul Pavel, care vorbește despre noul Adam înnoit în Hristos. Sintagma a fost folosită apoi de diverse ideologii utopice din secolul XX: fascism, comunism, socialism… Noul om sovietic, de pildă, era, și avea să fie decenii întregi, în actualitate, cum am zice azi. Codreanu nu putea să nu fie și el influențat de teoria omului nou, mai ales după primul război mondial, când suferința și moartea au retrezit nevoia oamenilor de sens, de Dumnezeu și de religie. Era o idee care plutea în aer într-o epocă ce se voia a înnoirii. După ce i-au schingiuit în închisori pe legionari, iar pe cei care nu au rezistat torturilor i-au adus de partea lor, comuniștii s-au inspirat mult din educația legionară a tineretului, dându-i, desigur, un nou conținut ideologic. De altfel, în mișcarea înființată de Codreanu existase o solidă bază muncitorească, numai că era vorba despre o muncitorime anticomunistă. Cum comuniștii români nu prea aveau idei originale, când au preluat puterea, potrivit artei lor neîntrecute de a confisca și deturna sensurile și politicile, au folosit în favoarea lor tot ce se putea folosi din naționalismul epocii lui Codreanu.

Vă provoc să punem într-un SWOT sui generis demersul (mai ales demersul dvs) de a scrie despre Corneliu Zelea Codreanu (și despre legionarism). Așadar, să scrii azi despre Corneliu Zelea Codreanu (și despre mișcarea legionară) ce presupune ca ”puncte forte”?

Drept să spun, nu cred că demersul meu are caracteristicile unei simbolice intervenții cu arme și tactici speciale de tip SWOT, să zicem, în câmpul prejudecăților acumulate. Mai curând, l-aș vedea ca pe o firească propunere de înțelegere detașată a unei pagini de istorie, care, din varii motive, a rămas tulbure și, de aceea, tulburătoare pentru multă lume. Dar dacă e să găsesc puncte forte propriului demers, aș spune, poate, că eu, una, aveam nevoie de o carte despre Corneliu Zelea Codreanu pe înțelesul meu. Dacă și cititorii o vor găsi pe înțelesul lor, atunci se cheamă că am marcat un „punct forte”.

Dar ca ”puncte slabe”?

Dezavantajele scrisului despre Codreanu în zilele noastre? În 27 de ani de la căderea comunismului, normal era să fi existat deja pe piața românească de carte (cât) mai multe biografii ale lui Codreanu: scrise de istorici, de scriitori, de jurnaliști. Avem doar cărți de analiză a fenomenului legionar, mărturii, sinteze, comunicări și cercetări academice, culegeri parțiale de documente ori încropiri folclorice. Pe mine însă mă preocupă povestirea istoriei adevărate prin viețile oamenilor care au trăit-o. Da, mi-ar fi plăcut ca genul literar numit biografie să fie mai generos cu Corneliu Zelea Codreanu. Ăsta s-ar chema un punct slab: că n-am avut la îndemână mai multe biografii ale Căpitanului.

Și, a scrie azi despre acest personaj, ce ”oportunități” majore listați?

Pentru mine, ca povestitoare de istorie (asta îmi place, de fapt, să fiu), a fost o mare încercare să scriu despre Codreanu. De altfel, fără sprijinul constant și încurajările editurii Humanitas nu aș fi reușit niciodată să duc la capăt acest proiect. Chiar dacă nu am avut nicio clipă în cap ideea că trebuie să scriu despre Codreanu în așa fel încât să rezulte că a fost un om bun sau un om rău, un martir sau un dezaxat periculos, scriind despre el a trebuit să las deoparte valori la care țin și să-mi pun propriile convingeri între paranteze. De pildă, am o veche și neclintită admirație față de cultura iudaică și cred, ca Petre Țuțea, că e o contradicție în termeni să fii creștin și antisemit. Ca filosemit, e greu să scrii în chip echilibrat despre un antisemit ca Zelea Codreanu. Constați însă că el nu a fost un antisemit de la natură, ci, mai curând, prin cultură, ca să zic așa. Ba chiar moderat de la un punct încolo al vieții lui (în raport cu discursurile sinistre ale vremii pe această temă). Ceea ce nu înseamnă că mișcarea sa nu s-a manifestat virulent împotriva evreilor. Oportunitățile deci, în asta au constat: cartea despre Codreanu mi-a oferit prilejul să mă sfătuiesc cu redactori ai editurii Humanitas pe care îi prețuiesc enorm și de la care am învățat foarte mult, și, scriind, să intru, pe cât mi-a fost posibil, în pielea unui personaj destul de misterios și de greu de descifrat, socotit ba înger, ba demon, și să văd lumea cu ochii lui.

În fine – ce riscuri?

Nu văd ce riscuri ar presupune scrierea unei biografii ca aceea pe care am scris-o. Nu este o carte polemică, nu are pretenția că epuizează subiectul, nu judecă, nu laudă și nu înfierează pe nimeni. Reface, pe cât i-a stat în putință autoarei, adică mie, povestea unei vieți, aducând elemente noi neluate până acum în seamă.

Ce lectură sau ce tipuri de lecturi ale cărții dumneavoastră sînt, credeți, la ani-lumină distanță față de ceea ce ați făcut și de ceea ce ați avut în intenție să faceți pe acest subiect? Altfel spus, unde ar fi maxima de inadecvare a unui potențial cititor care ar veni către textul dumneavoastră?

În general vorbind, în fiecare dintre noi se află, cred, cel puțin doi cititori: pe de o parte, un cititor care deschide o carte cu speranța că în paginile ei va găsi confirmarea sau legitimare propriilor opinii și idei. Pe de altă parte, se ițește imediat și un cititor avid să descopere, să se mire, să pornească alături de scriitor în aventura vieții personajelor. Sigur că mi-ar plăcea să sper că voi avea mai mulți cititori din a doua categorie decât din prima sau că, în timpul lecturii acestei cărți, cititorul cu mintea liberă de idei preconcepute va ieși la iveală mai curând decât cititorul care se caută pe sine însuși în orice carte.

Ce îndrăzniți să propuneți ca diferență specifică prin cartea aceasta, recentissimă, despre ”mistica rugăciunii și a revolverului” & despre viața lui Corneliu Zelea Codreanu?

Am identificat surse (religioase și culturale) ale gândirii și respectiv acțiunilor lui Codreanu fără de care el nu poate fi înțeles. După știința mea, este pentru prima dată când aceste surse sunt prezentate ca atare. Pe scurt spus, i-am urmărit evoluția religioasă și am motive să cred că el a fost, într-un secol al ecumenismului cum a fost secolul XX, inițiatorul uneia (căci au fost mai multe) dintre mișcările de unire a Bisericilor din România împotriva comunismului.

Dacă nu ar fi existat cineva cu acest nume – C.Z.Codreanu – credeți că ar fi existat, în interbelic la noi, ceva comparabil sau foarte asemănător cu Garda de Fier/Legiunea Arhanghelului Mihail? Nuanțez puțin această întrebare – care intră adînc în registurul istoriei contrafactuale: era nevoie de un om cu o carismă redutabilă (și cu o forță de organizare remarcabilă – despre aceasta se vorbește mai puțin, deși cred că tema e foarte importantă) pentru a coagula ceea ce pulsa, nihilist și violent, în societatea de atunci? Altfel spus: dădea pînă la urmă acea lumea – lumea românească – pe cineva care să fi lăsat aceleași (sau comparabile) urme atît de violente și de sîngeroase în istoria noastră?

Aici intrăm pe teritoriul istoriei rescrise pornind de la întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă”. În literatura anglosaxonă ăsta a devenit chiar un gen literar aparte și un exercițiu util de regândire a istoriei. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi existat în istoria noastră interbelică un Corneliu Zelea Codreanu? Ar fi existat un Ion Moța. Ce s-ar fi întâmplat dacă Vasile Pârvan, către care se îndreptau toate speranțele generației lui Codreanu, nu ar fi murit prematur? Ce s-ar fi întâmplat dacă moștenitorul tronului, Carol al II-lea, n-ar fi renunțat temporar la tron? Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler n-ar fi devenit cancelarul Germaniei? Sau dacă Mussolini n-ar fi preluat puterea în Italia. Dacă n-ar fi existat Corneliu Zelea Codreanu care să coaguleze marea dorință de schimbare a clasei politice a vremii, prin orice mijloace, și temerile legate de extinderea bolșevismului, ar fi existat, cu siguranță, altcineva care să creadă că soluția salvatoare pentru situația de atunci a României era o formă de dictatură naționalist-religioasă. Pe măsură ce Europa se apropia de cel de-al doilea război mondial, vremurile deveneau, într-adevăr, violente și sângeroase. Lumea românească nu avea de ce să facă excepție. Guvernele României se schimbau de două ori pe an, așa încât în vreo 10 ani se ajunsese la peste 20 de guverne. Corupția era în floare. Nu se poate spune că acestea erau exemple încurajatoare de stabilitate…

A fost o epocă, cea în care s-a format și a acționat Corneliu Zele Codreanu, în care, scrieți dumneavoastră, ”religia s-a amestecat cu politica și a sfîrșit în sînge și barbarie”. Cînd nu e bine, cînd devine toxic/periculos/riscant ca politica să fie strîns legată de religie?

Oricând, totdeauna, e periculos și toxic ca religia să devină politică ori ideologie, iar politica să devină religie. Asta nu înseamnă că un om politic nu poate avea convingeri religioase. Dacă ele sunt autentice și necontaminate de instinctele și fantasmele puterii, atunci cu atât mai bine pentru partidul și comunitatea din care face parte. Dar o politică demagogic religioasă care se folosește de credința în Dumnezeu ca să domine, manipuleze și deturneze atenția oamenilor de la problemele societății nu va avea niciodată rezultate pașnice. Comparat cu unii oameni politici de azi, care se folosesc de religie fără să aibă habar despre ce vorbesc, Codreanu poate fi socotit un profesionist al credinței. El știa măcar despre ce vorbește, chiar dacă vorbea, în general, puțin. Asta nu l-a scutit însă de erori care i-au fost fatale.

tatiana-niculescu

Dvs ați împrumutat titlul cărții de la Emil Cioran – ”Mistica rugăciunii și a revolverului”. Tot E.M. Cioran, cu trimitere la acea epocă, scria că ”a dispărut în ferocitate”. A dispărut ea de tot? Și ”ferocitatea” aceea nu cumva există și azi, dar e latentă, încă (din fericire) bine îndiguită?

Orice religie tentată de ideologie devine feroce. Orice proiecție mentală colectivă cu pretenție de adevăr asumată de un grup de oameni împotriva altor oameni devine violență și sfârșește în barbarie, cum spune Cioran. Ferocitatea cu pretenții religioase sau întemeiată pe interpretări abuzive ale unei religii oarecare nu numai că nu a dispărut, dar se află, în lumea întreagă, în plin având. E ca o boală mintală colectivă care cuprinde, periodic, diverse zone geografice marcate, îndeobște, de amestecul toxic dintre politică și discursul pseudo-religios.

Din unghiul dvs de vedere, istoria e repetabilă sau nu?

N-aș ști să spun. Dar nu sunt convinsă că teoria potrivit căreia istoria e repetabilă atâta timp cât oamenii nu învață nimic din ce li se întâmplă, e totdeauna valabilă.

Ce spuneți: avem, în ce e azi la noi, în societatea românească, fantomele unor ”afaceri” (politice, culturale, intelectuale, sociale) din perioada interbelică, nerezolvate, netranșate, neașezate pe coordoantele adevărului acestora, oricît de inconfortabil ar fi acesta?

Perioada interbelică ar merita cunoscută mai în profunzime, atât în părțile ei luminoase și de spectaculoasă evoluție a societății românești, cât și în părțile ei întunecate. Trăim încă din analizele și evaluările partizane cu care ne-a deprins istoriografia comunistă. Scriind cărți despre regina Maria, despre regele Mihai și despre Zelea Codreanu, eu am descoperit o epocă de o mare bogăție culturală și politică, o Românie pe care nu o cunoscusem în adevărul ei, personalități istorice cu totul remarcabile, situații istorice tulburătoare, discursuri politice fără egal în zilele noastre. Nu încetez să mă mir că regizorii noștri nu sunt preocupați de această perioadă atât de bogată în posibile scenarii de film… Rămânem încă la viziunea filmelor lui Sergiu Nicolaescu despre oamenii și realitățile interbelice. Deci, da, cu sau fără ceea ce numiți fantomele ei, perioada interbelică e încă de descoperit.

E o carte prin care, spuneți, înainte de judeca, ați încercat să înțelegeți pentru dvs – o epocă și un om. Acum, după ce ați terminat de scris cartea și după ce ați înțeles mai bine, judecata asupra epocii și, mai ales, asupra omului respectiv, sunt la fel de dure precum erau ele înainte?

Am avut parte, în viața mea, de o bunică bună povestitoare și longevivă, care îmi cerea, de fiecare dată când plecam undeva, oriunde, oricât de aproape sau de departe de casă, ca, la întoarcere, să-i povestesc de-a fir a păr ce-am făcut de când am plecat până m-am întors. Fac acest exercițiu în fiecare carte pe care o scriu: povestesc viața cuiva de la naștere la moarte, urmând firul evenimentelor și licărirea unui destin, cum s-ar zice. Nu am avut nicio clipă o evaluare dură sau blândă asupra lui Corneliu Zelea Codreanu. În general, mă străduiesc să nu-mi judec personajele și, cu atât mai mult, să nu dau verdicte despre figuri istorice. Caut să descopăr, să înțeleg, să privesc lumea cu ochii celui despre care scriu. Când mă apuc de scris, îmi uit convingerile, părerile proprii, simpatiile ori antipatiile. Demersul meu este, în bună măsură, descriptiv. Le rămâne cititorilor misiunea să judece epoca și oamenii despre care eu, după ce m-am documentat cât de bine am putut, am scris o carte. Pentru mine, important e să spun simplu o poveste complicată, oferindu-le cititorilor cât mai multe informații și având încredere în discernământul lor. Asta e tot.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *