Barbu Catargiu sau despre dificultatea de a fi conservator

Tot ceea ce mai rămâne din memoria lui Barbu Catargiu este statuia regăsită care se află la poalele Dealului Patriarhiei. În demnitatea ei anacronică, cu acel patetism majestuos al trecutului, ea evocă misterul unei morţi petrecute în împrejurimile Camerei, în îndepărtatul an 1862. Căci asasinarea lui Catargiu, primul premier al României Mici, are aerul unei poveşti de Conan Doyle. De data aceasta însă, criminalul nu va fi prins niciodată. Raţiunile politice sunt limpezi. Incomod, intransigent şi implacabil, Catargiu era obligat să dispară. Lichidarea sa era doar o chestiune de timp.

Dincolo de această taină, statuia sa invocă soarta însăşi a conservatorismului pe care Barbu Catargiu l-a formulat şi l-a ilustrat, cu tenacitate. Din edificiul de demult nu a mai rămas aproape nimic. Uitaţi sau amintiţi pios, din motive patriotice, conservatorii sunt o notă de subsol, o pagină prăfuită din istoria modernităţii noastre. Învinşi, simbolic, de liberalii radicali, cei care au impus posterităţii legenda întunecată a reacţionarismului lor, ei au fost demonizaţi, în comunism, ca expresia infernală a egoismului de clasă.Spre a relua formula îndrăgită de stângiştii mai vechi sau mai noi, dispariţia lor era parte din legităţile istoriei.

Barbu Catargiu întruchipează, vreme de un deceniu şi jumătate, această condiţie ingrată şi delicată a conservatorului român. Mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, el este responsabil pentru cristalizarea unui imaginar politic. Catargiu este personajul de tranziţie ce face legătura cu viitorul junimism. Spre deosebire de Maiorescu, Carp şi ceilalţi, Catargiu nu se poate elibera de lestul aristocratic al originii sale. Deşi la fel de boier ca unii dintre paşoptişti, el este boierul prin excelenţă, reacţionarul care se opune fericirii generale, în numele unei lumi în pragul extincţiei. Acest tablou simplificat, în tuşe groase, îi urmăreşte pe conservatori, până la 1922/1925. Cariera lor publică este anticipată, dramatic, de tragedia lui Catargiu.

Un liberal clasic?

În cea mai provocatoare analiză consacrată lui Barbu Catargiu, Ioan C. Filitti, ( el însuşi un junimist care nu îşi ascunde originile intelectuale ), recurgea la sintagma de liberal clasic spre a defini formula sa politică şi ideologică. Interpretarea lui Filitti este validă şi astăzi: în maniera sa memorabilă şi suicidară, Catargiu apără acea linie liberal -conservatoare pe care în spaţiul european o putem descoperi la Guizot şi la “doctrinari” analizaţi de Aurelian Crăiuţu. Ca şi aceştia din urmă, Catargiu este un adept al domesticirii progresului prin suveranitatea raţiunii.

Un liberal clasic? Caracterizarea poate părea şocantă, în măsura în care liberalismul românesc a fost, în epoca de după 1848, înainte de toate, asociabil cu radicalismul iacobin al muntenilor. Roşii nu sunt atât liberali, cât republicani şi democratizanţi, în gesturile lor înflăcărate. Catargiu aparţine unei alte familii de spirite. Pe urmele lui Filitti, am putea admite că el este unul dintre primii noştri liberal-conservatori.

Discontinuă şi risipită în pagini de memorii şi în alocuţiuni parlamentare, reflecţia lui Catargiu este lipsită de sistematizarea viziunii coerente. Şi totuşi,există un miez al ei reductibil la prudenţă, refuzul revoluţiei şi organicitate. Ţelul lui Catargiu nu este cel de a opri progresul. Misiunea lui este de a-l domestici,prin invocarea moderaţiei rezistente la exaltarea iacobină. Căderea lui nu este mai puţin spectaculoasă decât a lui Guizot. Rigiditatea convingerilor face din Catargiu un personaj skakesperian.

Simptomatic, unul dintre modelele evocate cu veneraţie de Catargiu este cel englez. Precoce conservator, el este burkeean în admiraţia cu care vorbeşte despre soliditatea legilor care se maturizează peste secole. Anticipând pe Iorga, ( un “reacţionar” ce are o latură conservatoare la rândul său) el opune flexibilităţii ruinătoare a Franţei continuitatea Angliei.

Deloc paradoxal, el este mai aproape, în prudenţa sa organicistă, de marele său adversar Kogălniceanu: amândoi sunt ostili iacobinismului. Dar ei sunt despărţiţi de abordarea chestiunii agrare, tema care va pecetlui posteritatea lui Catargiu. Anglomania sa este o dimensiune pe care o împarte cu mai toţi conservatorii europeni de secol 19. Dar tonul lui este, în acest context, unul mai degrabă moderat. El nu are nimic în comun cu organicitatea extremă a lui De Maistre sau cu romantismul stihial german.

Liberal – conservator, Catargiu este inamicul implacabil al revoluţiei şi al ritualurilor ei. Exilul auto-impus la 1848 este forma prin care refuză participarea la un eveniment pe care îl judecă ca pe o derivă utopică. Ostilitatea de acum dăinuieşte peste ani. Lupta lui Catargiu se poartă, după 1857, cu cei care se revendică de la Islaz şi mesajul său. Este ca şi cum discordia revoluţionară ar fi retrezită la viaţa, prin miracol. Catargiu acuză, în manoperele liberalilor radicali, ambiţia de a agita strada şi de a intimida adversarii. Ordinea pe care o apără Catargiu, cu pasiune oratorică, nu poate fi reconciliată cu spectrul lui 1789. Organicitatea, prudenţa, gradualismul, toate acestea pot fi compromise în condiţiile în care duhurile revoluţionare ar fi eliberate. Catargiu este inamicul ce oferă “ roşiilor” reperul detestat ce le permite coagularea şi unirea.

Catargiu este liberal- conservator şi în ocaziile în care apără ceea ce radicalii definesc ca răul absolut: elogiul aristocraţiei este, pentru el, modalitatea de reafirmare a unui sens al continuităţii istorice. Mitului paşoptist al boierimii trădătoare îi răspunde, în oglindă, efortul de reabilitare al virtuţilor străbune. Catargiu participă, cu frenezie, la acest nou război de clasă avându-şi originile în 1848.Lichidarea trecutului este un simptom al apetitului revoluţionar. Catargiu este în căutarea acelei tradiţii utilizabile care să reziste asaltului iacobin. Aristocraţia este parte din acest bloc de granit pe care Barbu Catargiu îl înalţă, spre a proteja fortăreaţa sa. El eşuează aici, după cum vor eşua cei care îl urmează, istoric. Recuparea ţăranului, ca emblemă identitară, este premiza viitorului tradiţionalism.

Cântecul de lebădă al conservatorismului lui Catargiu este polemica cu Kogălniceanu în materia legii rurale. Stigmatul care i se aplică acum are greutatea unei pietre tombale. Catargiu este cel ce refuză emanciparea prin împroprietărire, aristocratul egoist care se obstinează să apere pe latifundiari. Nuanţele nu mai încap în acest tablou caricatural şi simplificat.
Apelul lui Catargiu la constituirea unei pături rurale selectate prin elan meritocratic are o valoare profetică. Imposibil de evitat şi justificabilă politic, emanciparea ţăranilor îşi ratează miza centrală. Metamorfoza lor în cetăţeni nu va fi decăt una parţială. Pesimismul lui Catargiu este pesimismul junimist. În absenţa educaţiei care să modeleze pe individ şi a autonomiei locale care să dezvolte libertăţile, loturile de pământ sunt achiziţii inutile.Privirea lui Catargiu nu este doar una reacţionară. Se află în ea un nucleu de luciditate pe care nu îl putem ignora.

Dificultatea condiţiei conservatoare ţine de dificultatea negocierii schimbării în cadrul modernizării noastre. Liberal-conservator, Barbu Catargiu a aspirat, poate utopic, să domesticească progresul, evitând radicalismul revoluţionar. Eşecul său este eşecul unei întregi linii politice.În drama sa se poate citi drama celor care vin după el.

Un comentariu

  1. Dusan Crstici says:

    Un text minunat si indelung asteptat ! De la „Nasterea Constitutiei”, mi-am imaginat aproape zilnic o caracterizare a acestui martir a tot ce are mai nobil si valoros romanismul. Cu bucurie constat ca mi-au fost depasite toate asteptarile. Fiecare afirmatie, este o explicatie a vietii noastre triste, trasata din buna vreme de oameni politici decizionali, diametral opusi stapanului Maiei. Conacul asezat la confluenta Ialomitei cu Prahova, ultimul afluent al Ialomitei inaintea traversarii desertului durerii deportatilor in Baragan din ziua de Rusalii a fatidicului 1951, este o piatra de hotar intre normalitatea lumii romanesti si monstruozitatea ce s-a plamadit odata cu infamul asasinat. Gena apoptozei Romaniei noastre dragi a fost activata de impuscatura ucigasa de sub clopotnita Mitropoliei. Cutremurator si ireparabil! Cu multumiri admirative, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *