Sorin Mitu, „De la Burebista la Iohannis. Istorii, analize, satire”, (4)

În mod cât se poate de evident, naţionalismul din ziua de astăzi nu mai este ceea ce a fost odinioară.
În contextul globalizării şi al relativismului postmodern, pe de o parte, naţionalismul reculează, pentru că oamenii devin tot mai asemănători, sub raport social, politic şi chiar cultural, indiferent de meridianul pe care locuiesc. Un tânăr român din ziua de astăzi seamănă mult mai mult cu un tânăr american contemporan, decât cu un străbunic român de acum o sută de ani.
Pe de altă parte, mulţi se refugiază astăzi în naţionalism (ca şi în alte formule de agregare socială sectară) pentru că se simt tot mai singuri şi mai dezorientaţi în acest sat uriaş cu şapte miliarde de oameni, din ce în ce mai asemănători şi mai lipsiţi de relief cultural. Lumea modernă ne oferă parcă tot mai greu explicaţii profunde, idealuri măreţe, solidarităţi generoase. Naţionalismul încearcă să satisfacă şi el această cerere crescută de sens, însă oferta lui este destul de precară. Mesajele noului naţionalism sunt rudimentare şi exploatează lipsa de informaţie a publicului. Din asemenea motive, în anul 2012, când am văzut ce propunea partidul lui Dan Diaconescu, am început să îl regret pe Corneliu Vadim Tudor. Naţionaliştii de altădată erau persoane relativ cultivate, citeau istorie, recitau poezii patriotice, intonau imnuri. Astăzi nu mai citesc aproape nimic altceva decât literatură conspiraţionistă sau poveşti despre interacţiunile dacilor (celţilor, hunilor, incaşilor etc.) cu extratereştrii ; se vopsesc pe faţă şi pe trup în culorile naţionale, ca picţii sau ca sciţii agatârşi de odinioară, şi proferează injurii cu conţinut sexual la adresa duşmanului.

Naţionalismul – aşa cum l am cunoscut eu, cel puţin – a murit. Naţionalismul a apărut şi s a dezvoltat într o epocă în care oamenii, în primul rând elitele, aveau idealuri puternice şi credinţe de nezdruncinat, clădite pe o cultură solidă. Astăzi, cele mai multe dintre aşa zisele naţionalisme sunt atitudini de conjunctură. Un politician care ieri a fost naţionalist sau antisemit, mâine devine apostolul toleranţei etnice. Înjură capitalul străin sau FMI ul, dar ştie că nicio economie nu poate trăi în afara fluxurilor investiţionale internaţionale. Încurajează Brexit ul, fără să i pese că acest lucru ar ruina Marea Britanie, dar gândindu se că pe această cale poate mai câştigă nişte alegători la anul.

Dacă asemenea manifestări se numesc naţionalism, e limpede că acesta a sucombat. Este un mort viu pe care politicieni cinici, aflaţi în căutarea unor mesaje cu priză la public, încearcă să îl manipuleze. Nu vreau să sugerez, prin această metaforă, că el ar fi inofensiv. În Doneţk şi Lugansk, spre exemplu, a făcut mii de victime în ultimii trei ani. În Ungaria ultimelor decenii nu a omorât pe nimeni, dar ţine captivă o ţară întreagă în mrejele unui populism dubios. Numai noi nu reuşim, deocamdată, să umflăm tărâţa, într un mod corespunzător din punct de vedere electoral, într un Orbán, Erdoğan sau Donald Trump autohton. În orice caz, chiar dacă e mort, un zombi poate fi un monstru înspăimântător.