Cam în aceeaşi ordine de idei, mama şi bunicul îmi povesteau cum la sfârşitul războiului, când s au întors acasă din refugiul lor în Germania lui Hitler, un vecin le cânta toată ziulica peste gard, ca să i necăjească, popularul refren al cupletelor Armatei Roşii, într o versiune românească: „O, Katiuşa,/ Macină şi arde/ Toţi fasciştii/ Criminali şi hoţi!”. Ca familie de legionari, urmărită de autorităţile comuniste, cântecelul amintit nu le pica bine deloc, iar bunicul avea să şi ajungă în scurt timp la puşcărie. Dar oare de ce rezona vecinul la versurile săltăreţe ale propagandei sovietice şi de ce îl interesa pe el „fascismul”, despre care nici nu ştia prea bine ce poate să însemne ?
Pe scurt, pentru că se amuza, pentru că îi plăcea să le facă altora în ciudă – atitudini destul de tembele în circumstanţele date, altfel cât se poate de dramatice. Dar acesta este publicul favorit pe care mizează şi astăzi autorii unor mesaje atât de rudimentare: tembelii, inconştienţii, indivizii lipsiţi de informaţie şi de responsabilitate.
Partea cea mai tristă în toată această poveste este că ruşii sunt şi ei un popor minunat, la fel de bun şi de plin de calităţi ca toate celelalte, la fel ca românii, chinezii sau americanii, şi nu merită nimic din tot ceea ce am scris eu mai sus. Principalele victime ale propagandei ruseşti, ca şi ale celorlalte forme de coerciţie exercitate de siloviki, de elita forţoasă care îi conduce, sunt bieţii locuitori ai acestei ţări europene care a dat culturii şi civilizaţiei universale atâtea realizări şi personalităţi de excepţie. De fapt, cum am tot spus, ameninţarea cea mai importantă de la fruntariile noastre răsăritene nu este Rusia, ci deficitul de democraţie din Rusia. Restul nu e decât propagandă…
