Fratele Alexandru şi victimele lui: scurtă tipologie
Există mai multe tipuri de victime ale propagandei ruseşti.
Unul dintre ele este ilustrat de cei care suferă de sindromul Stockholm. Victimele unei luări de ostatici au de multe ori tendinţa să se apropie de agresorii lor, să se identifice cu aceştia şi să le ia apărarea. Constantin Noica dădea exemplul „fratelui Alexandru”, ofiţerul sovietic pentru care măicuţele de la o mănăstire din Moldova, invadată la un moment dat de glorioşii eliberatori, obişnuiau să se roage la fiecare slujbă. Rusia a jucat adeseori rolul călăului de care se îndrăgostesc propriile sale victime, dacă ne aducem aminte numai de militanţii kominternişti executaţi la Moscova în anii 1930, care mureau strigând „Trăiască Stalin!”.
Altă motivaţie a filorusismului politic este reprezentată de antiamericanism. Îi iubeşti pe ruşi – indiferent de ceea ce fac – pentru că îi urăşti pe americani. Mulţi consideră America antipatică deoarece o percep ca pe un lider hegemonic, un „number one” enervant, a cărui preeminenţă mondială trebuie neapărat contestată. Or, din acest punct de vedere, Rusia poate juca rolul unui challenger simpatic, al îndrăzneţului David, care îi pune cu botul pe labe pe yankeii cei aroganţi.
O variantă mai soft a acestei categorii este aceea în care imaginea Rusiei e ameliorată prin situarea ei pe picior de egalitate cu America şi cu Occidentul, din punct de vedere moral. Da, ruşii nu sunt uşă de biserică, dar şi americanii sunt răi şi fac cam aceleaşi blestemăţii ca şi ciolovecii. Ca urmare, în lumina unor asemenea comparaţii care o favorizează, politica rusească nu mai pare chiar atât de diabolică.
Aceasta este o imagine care prinde foarte bine la noi, deoarece în acest fel românaşii îşi pot măguli amorul propriu naţional, autoreprezentându se în postura de arbitri morali ai jocurilor necurate practicate de marile puteri. În această optică, tot Noica ne invita să ne rugăm şi pentru „fratele Alexandru din Statele Unite”, care se pare că nu ar fi fost nici el mai breaz decât omologii săi din Rusia sau din China. Iar Adrian Păunescu clama, în cenaclul Flacăra (cu câtă nostalgie îmi aduc aminte de acei ani ai adolescenţei mele!), că „pacea trebuie tradusă în engleză şi în rusă!”. Cu alte cuvinte, protagoniştii războiului şi ai agresiunii erau, în egală măsură, americanii şi sovieticii (în timp ce românii eterni ai lui Burebista şi Ceauşescu, situaţi la mijloc, au fost dintotdeauna campionii păcii şi ai cuminţeniei universale). Ce să mai spun… Nu le doresc tuturor celor care cred că americanii sunt la fel de răi ca ruşii decât să trăiască la Moscova, precum Edward Snowden, sub prietenoasa oblăduire a lui Putin şi a bine cunoscutelor drepturi şi libertăţi ruseşti.
Sorin Mitu, De la Burebista la Iohannis. Istorii, analize, satire, Polirom, Iaşi, 2017
Propaganda rusească poate să prindă, inclusiv la români, şi pe fondul inconştienţei, cinismului şi indiferenţei, atitudini (altădată le am fi numit antivalori) destul de răspândite în societatea contemporană.
În fiecare an, la programe cum ar fi „Relaţii Internaţionale” sau „Studii de Securitate”, am studenţi care „ţin cu ruşii”. Nu sunt mulţi, dar aproape în fiecare grupă e câte unul şi de obicei nu sunt tineri lipsiţi de calităţi intelectuale, dimpotrivă. În cazul lor, gândirea de tip „antisistem” generează convingerile pe care le mărturisesc la seminarii. O lume unipolară e mai plictisitoare şi mai puţin distractivă, aşadar să căutăm alternative! Până la un punct, aceste nonconformisme şi teribilisme juvenile sunt explicabile şi pot fi înţelese, iar ca opinii individuale trebuie respectate, chiar dacă nu eşti de acord cu ele şi ai obligaţia morală să spui şi tu ceea ce crezi. Dar în termenii propagandei, acest mediu receptor reprezintă un bun public ţintă, precum şi un releu transmiţător al respectivelor mesaje.
