Profesorul Dan Duţescu şi eleganţa unui mod de a fi

L-am cunoscut pe profesorul Dan Duţescu în primul meu an de studenţie, în 1965, când ţinea seminarii de limbã englezã aplicatã în studiul compoziţiei. Ceea ce m-a impresionat, încã de cum a intrat întâia oarã în clasã, a fost eleganţa ţinutei sale, mersul grav şi discret, zâmbetul abia schiţat, privirea atent scrutãtoare. Pãrea cã descinsese dintr-un roman britanic clasic, întruchipând imaginea gentleman-ului în sensul cel mai nobil al cuvântului.

Ascultându-l cum vorbea, cu un impecabil accent englezesc, cu un umor subtil ale cãrui nuanţe îmi delectau mintea, mã simţeam condusã imaginar în ţara ştiutã pe atunci numai din cãrţi. În modestul spaţiu al încãperii unde pãtrunsese, profesorul Dan Duţescu ne aducea, prin felul sãu de a fi, nu numai vraja unui stil inedit nouã, ci şi un model aparte de comunicare în predarea materiei respective. Ne citea de pildã un fragment dintr-o nuvelã necunoscutã, iar apoi ne îndemna sã-i compunem începutul sau finalul dupã gustul nostru; alteori ne dãdea liste de cuvinte din cele mai diverse compartimente ale filologiei, cerându-ne sã clãdim cu ele o compoziţie proprie. Ne lãsa totdeauna libertatea de a ne alege tema şi modalitatea de a o dezvolta.

În epoca de uniformizare mentalã a anilor 60-80, profesorul Dan Duţescu alesese sã cultive discret dar ferm personalitatea fiecãruia dintre studenţii sãi, încurajându-i sã aibã încredere în propriile lor opţiuni. Mi-l aduc aminte cum stãtea în picioare, în spatele catedrei, ascultând cu reţinutã încântare “producţiile” noastre. Mã fermeca politeţea desãvârşitã cu care îşi pronunţa judecãţile de valoare şi critica, astfel încât şi atunci când ne certa dar şi când ne lãuda performanţele, ne învãluia în cãldura aceluiaşi zâmbet tolerant şi maliţios totodatã. Pe când scriam, în intervalul unui extemporal sau al unei teze, îi auzeam paşii ca de felinã printre şirurile de bãnci şi îi desluşeam pe chip veghea cu care urmãrea mişcarea mâinilor noastre pe hârtie.

În afara spaţiului universitar, profesorul Dan Duţescu devenea şi mai interesant. Am şi acum în ochi silueta lui zveltã, în haine închise de tweed, ţinând cu graţie o umbrelã în timpul unei manifestaţii de 1 mai. Din corvoada mãrşãluirii în flanc, alãturi de studenţii şi de cadrele didactice ale Facultãţii de Limbi Germanice, el reuşise sã creeze un spaţiu privilegiat pentru o dezinvoltã conversaţie cu colegii. Îi auzeam inflexiunile melodioase ale glasului, vorbea în româneşte cu aceeaşi eleganţã excentricã, în ambianţa coloanelor de oameni aliniaţi de “organele de ordine”, se deplasa cu aceeaşi atrãgãtoare agilitate cu care s-ar fi mişcat într-un salon aristocratic.

Am înţeles cu timpul cã acel fel de a fi, cãpãtat printr-o aleasã educaţie şi rafinatã culturã, îi servea şi ca armã de luptã împotriva rinocerizãrii comuniste. Serenitatea sa naturalã în miezul degringoladei politice avea un mesaj clar. Pãrea a ne spune cã rãul, oricât de spectaculos în aparenţã, este relativ, pe când binele este un câştigãtor de cursã lungã.

Ultima oarã când l-am întâlnit, prin anii 90, a fost în cadrul unei seri literare, dedicate lui Edgar Allan Poe, la Centrul Cultural American din Bucureşti, unde am asistat la un duel fascinant înte profesor şi fiica sa, Taina, distinsã anglistã, care tocmai tradusese admirabil în englezeşte un poem de Ion Barbu, inspirat din nuvela William Wilson. Se înfruntau douã inteligenţe de elitã cu iubire, umor şi severã rigoare, într-un spectacol de virtuozitate pe tema variantelor în arta tãlmãcirii. Retrasã într-un ungher umbrit al încãperii, am surprins surâsul doamnei Viola, soţia lui Dan Duţescu şi mama Tainei, urmãrindu-i pe amândoi cu o tandrã mândrie.

A fost poate cea mai deplinã clipã trãitã în prezenţa marelui profesor, pe care timpul, de atunci încoace, nu a fãcut decât sã mi-l apropie.

(variantã a evocãrii apãrute în România literarã, nr. 41, 16-22 octombrie 2002)

Un comentariu

  1. Dusan Crstici says:

    1965! Un an de rascruce in fostul Regat al Romaniei imbracat in vederea distrugerii in zeghe reperista. Anul nasterii doctrinei toxice a national comunismului stalinist. Dupa ce in evul mediu am avut parte din plin, de Bizant post Bizant, a trebuit sa induram si stalinismul post Stalin in surogatul straielor nationale. Ca atare, au fost tolerate oaze de atmosfera intelectuala ca cea creata de profesorul Dan Dutescu, atat de frumos descrisa de Dumneavoastra. Nu mai exista nici un pericol. Tara detentiilor arbitrare genocidale era primita de aproape un deceniu in ONU, puietul de Quercus rubrum din Herastrau, plantat de Nehru si gardianul sef al RPR, prinsese radacini in zorii eliberarii supravietuitorilor inchisorilor politice, dar dupa uciderea in bataie a martirului Ion Mihalache, prea periculos si la varsta senectutii pentru a ramane in viata dupa 1964.Tristetea ce o simt se armonizeaza cu tragismul devastator din induiosatoarea proza in versuri din precedentul eseu, ce descrie perfect faptul ca in anul mortii lui Ion Pillat, Romania se pregatea sa moara, geniala afirmatie a inegalabilui Ioan Stanomir. Cu deosebit respect, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *