-Nadia nu s-a mai întors, doamna Mariana! zice o cheală. A terminat casa asta pentru mamă, nici nu m-a lăsat să-i ating cuburile, şi-a plecat la baie. Să vină să şi-o strângă, că n-am de gând să i-o stric şi ea să urle ca nebuna şi să-mi dea cu pumnii în cap. (…)
– Veniţi repede, că e rău! Chemaţi salvarea! strigă cu stropi mari de groază femeia de serviciu.
Prima ajung eu, aşa că nu le las să treacă pe celelalte. Căci acolo, în magazie, printre găleţi şi cârpe, se vede clar altceva. Mai întâi nu înţeleg ce anume, dar când încep să-mi clănţăne dinţii de spaimă ştiu că e lupul. Cum a umplut din nou pereţii cu sânge şi cum a văruit ferestrele cu spaimă! Şi ce cumătru nemaivăzut e ăsta, ce pieptar înflorat poartă, de soarbe stropii roşii în el şi nu lasă îndărăt nicio pată? Şi cum a sărit el peste capul femeii de serviciu şi s-a făcut nevăzut afară! Iar ce-a lăsat în urmă e aşa de grozav, că tot corpul mi se zgâlţâie. Şi simt că bolborosesc fără şir, căci Nadia e căzută acolo, aproape goală şi plină de sânge. Femeia de serviciu se trage pe genunchi, potriveşte hainele rupte peste trupul ei, ce i-au făcut nemernicii, plânge, n-are nici zece ani, biată copilă. Şi femeia noastră de serviciu se uită deodată la mine cu ochii lărgiţi de groază.
– Chemaţi salvarea! strigă din nou şi poate că doar atunci mă vede. Şi se ridică şi vrea să-mi stea în cale. Dar nu trebuie, să nu mă oprească ea să mă apropii de Nadia, că e plin de sânge pe gresie şi trebuie să-i şterg chiar acum şerpii aceia mici încolăciţi pe picioare. Nu-i mai suport. Că dacă nu-i fac să dispară, Nadia o să moară de tot, faţa i s-a umplut de sânge şi urechea ei clăpăugă e acum o bucată de carne închegată.
-Afară cu voi, ne alungă femeia. N-aveţi ce căuta aici!
Chelele au dispărut îngrozite, dar eu nu, căci asta nu se mai poate, trebuie să o apăr de lup pe Nadia. Şi mă lupt cu oricine, mai întâi cu femeia, apoi cu paznicul, lăsaţi-mă, urlu cât pot de tare, lupul a zdrobit-o pe Nadia! Şi mă năpustesc către fiară şi-o lovesc cu pumnii şi cu picioarele până nu mai văd nimic. Totul se face negru, mocirla e mai groasă ca oricând, oac, oac, se bucură broasca din inimă. Fac spume de întuneric la gură şi ele cresc tot mai mult, până acoperă totul, aerul, şcoala întreagă, brancardierii care o iau pe sus pe Nadia, care mă prind şi mă răstoarnă şi pe mine în salvare. Nu-mi mai rămâne decât un lucru, cel mai temut, tunelul. Cad în el, încontinuu, urlând fără oprire, până nu se mai poate auzi nici urletul, căci după un timp nesfârşit mi-a înlocuit glasul. Şi eu ştiu că tunelul n-o să mă mai lase să-i scap vreodată. Căci de-acum încolo el e totuna cu pielea mea.
