Să presupunem că ai vrea să scrii. Că, mai mult, ai ambiția de a scrie bine ori foarte bine. Cînd ai o asemenea ambiție, e important să probezi, mai ales în fața ta, multă inteligență – între altele, să privești, să citești în stînga și în dreapta ceea ce e foarte valoros.
Nu poți citi, desigur, toate cărțile bune care au apărut deja. Nu sînt convins că poți citi, bunăoară, nici măcar toate cărțile foarte bune. Dar vestea bună este că ai de unde alege. Poți ajunge (relativ) ușor, așadar, la multe dintre cărțile bune sau foarte bune. Poți simți, înțelege cum e amenajat ”aerul” acesta tare în care stă o carte de calitate. Poți reduce aria comparaților posibile la ce e contemporan – ”reduce” este un fel de a spune, căci plaja opțiunilor este, cu atît mai mult în această situație, imensă.
Să strîngem și mai mult cadrul – cum se spune în televiziune, atunci cînd imaginile care vin către telespectatori au drept referință detalii tot mai mici. Marea Britanie! La zi! Întrebarea este: îl poți ocoli pe Ian McEwan? Poți ocoli unul dintre cei mai mari scriitori contemporani din lume – omologat în mai multe rînduri ca atare, un candidat perfect viabil (deși nu cîntă și nu e ecologist progresist agresiv) pentru un viitor, sper eu că nu foarte îndepărtat, Premiu Nobel? Dacă ești onest, adevărul e că nu prea poți să faci una ca asta!
OK! Ai ales McEwan: good job! – cum spun îndeobște britanicii. Very good job! Ce faci mai departe? Mai ales dacă, să zicem, vrei să citești rapid ceva și nu ai prea mult timp la dispoziție și, prin urmare, nu poți să treci, cum se cuvine, prin toate cărțile acestuia, fie și doar prin cele apărute în limba română? Treci atunci de ceea ce Lucian Blaga numea drama opțiunilor -”orice vei alege, vei regreta” – și alegi. Să spunem, într-un registru ludic, că ai avea de ales o singură carte de la el. Și să mai spunem că, a propos de lectura rapidă, în această privință lucrurile sînt rezolvate: orice ai alege de la McEwan se va citi, mai precis se poate citi, repede: căci, pe cît sînt de dense romanele sale (și sînt cu adevărat așa!), pe atît de alert sînt scrise. Nu știu dacă acest amănunt este unul dintre cele mai importante de menționat cu privire la toate romanele lui McEwan, dar cred că este ceva semnificativ: toate au această calitate – de a te ține lipite de ele, de a te băga, de la primele pagini, în priză. Mai mult decît atît: nici după ce se termină, cititorul nu este scos din priză în mod brutal. Căci, eu însumi sînt de dat exemplu în această privință, cărțile lui McEwan vin după cititorul lor, se țin de el mult timp după ce ritualul clasic al lecturii lor se va fi terminat.
Și mai rapid: nu te duci din prima la tot ce a scris Ian McEwan (deși, cîndva, ar merita să faci acest exercițiu; răsplata ar fi pe măsură!; iată aici, bunăoară, aproape tot din ceea ce a apărut la noi din acest colosal scriitor: http://www.polirom.ro/catalog/autori/mcewan-ian/ ). Nu. Ești pragmatic și eficient și vrei să mergi la sigur! Nu e nevoie să te duci prea departe – e suficient să intri într-o librărie și să ceri cea mai recentă carte tradusă la noi a acestui scriitor. A propos: excelent tradusă de Dan Croitoru, un model de rigoare și de eficiență (și) în materie de traducere.
Cartea se cheamă Coaja de nucă. Iată cum arată două dintre copertele sale. Prima la o ediție în limba engleză:
A doua, la ediția românească:
Romanul a apărut în 2016 și, la foarte scurt timp, a fost publicat și în traducere românească. 2016 este un an important pentru literatură, un an pe care, insistent și subtil, îl marchează și această carte: cu fix 400 de ani în urmă a murit marele William Shakespeare. Există în ”Coaja de nucă” multe replici care sînt luate direct din textele lui W. Shakespeare – cu referința lor prompt indicată în subsolul paginii. Și toate compun un elegant elogiu pe care un foarte mare scriitor contemporan îl aduce unui geniu al culturii lumii.
Revin la micul exercițiu de imaginație pe care am construit acest text; revin și plusez: nu ai prea mult timp la dispoziție și (presupunem asta, de dragul acestui exercițiu) nici nu știi mare lucru despre ce poate face, cu frazele, cu cuvintele, cineva ca Ian McEwan. Să zicem că nu ești încă hotărît să citești această carte. Așa că o vei răsfoi mai întîi și vei citi la întîmplare cîteva paragrafe. Să zicem că ajungi aici, la pagina 136. Pui degetul undeva către mijlocul paginii, aduci cartea mai aproape de tine și citești: ”…pînă și eu știu că dragostea nu e călăuzită de logică și nici puterea nu e distribuită egal. Îndrăgostiții ajung la primul lor sărut cu dorințe fierbinți, dar și cu cicatrici. Nu întotdeauna vor să profite. Unii au nevoie de un adăpost, alții caută cu insistență hiperrealitatea extazului și, ca să o atingă, sunt gata să spune minciuni nerușinate sau să facă sacrificii absurde. Dar rareori se întreabă de ce au nevoie sau ce anume își doresc. Amintirile eșecurilor sunt rare. Strălucirea copilăriei răzbate prin pielea adultului, ceea ce poate fi bine sau rău. La fel și legile eredității care determină personalitatea. Îndrăgostiții nu-și dau seama că nu există liber arbitru.”
Good job, good point, good choice, nu? OK! Nu o citești încă de la cap la coadă; mai stai puțin, mai dai dai pagini la întîmplare. Poți să ajungi, de pildă, aici (la pagina 148, ediția în limba română, desigur): ”dar mîna ridicată asupra cuiva, comiterea faptei violente în sine e blestemată. O spune matematica. Nu poți reveni la status quo ante, nu există alinare, dulce ușurare – sau nu una care să dureze. Doar o a doua crimă. Înainte să pornești pe calea răzbunării, sapă două morminte, a zis Confucius. Răzbunarea destramă de la cusături o civilizație. E o revenire la starea de frică permanentă, viscerală.”
Sau aici (la pagina imediat următoare): ”Dar e hotărîtă. Cosițele îi ascund gîndurile de toată lumea, cu excepția mea, în timp ce desuurile – de bumbac, nu de mătase, din cîte-mi dau seama – și o rochie scurtă de vară cu imprimeu, potrivit de lejeră, fără să fie voluminoasă, sunt toate proaspă puse. Brațele și picioarele ei dezvelite și trandafirii, unghiile de la picioare date cu ojă mov, frumusețea ei copleșitoare și incontestabilă sunt etalate ca să intimideze. Înfățișarea ei aduce cu cea a unei nave de război, cu tot greementul pregătit, deși cam fără tragere de inimă și cu bocaporții tunurilor coborîți. Un cuirasat al cărui mîndră polenă de povară sunt eu. Coboară plutind cu mișcări ample, dar intermitente. O să facă față la orice va avea de înfruntat.”
Sau vei ajunge, dacă vei continua practica aceasta, la foarte multe alte pasaje de aceeași specie și calitate. Căci așa scrie McEwan. Simplu și înalt, dens și alert, firesc și miraculos; magistral – dacă e să aleg doar un singur cuvînt. Așa scrie: ca și cum l-ar ține pe cititor în palmele sale protectoare și l-ar duce în lumi magice, chiar dacă uneori încărcate de tenebre.
Aici, în ”Coaja de nucă” – ȘI aici, de fapt! Cum și în alte romane ale acestui scriitor –găselnița lui Ian McEwan este formidabilă, unghiul pe care scriitorul îl taie și din care vine spre noi întreaga narațiune este extraordinar: cel care povestește este un făt, un (pînă către ultimele pagini) încă nenăscut. Cineva cu o acuitate ieșită din comun care înțelege, din spatele unei placente care îl protejează, dar nu în totalitate, și despre iubire, și despre crimă, și despre adulter, și despre trădare, și despre iertare, și despre violență, și despre tandrețe, și despre bucurie, și despre tristețe. Despre VIAȚĂ în fond, deci și despre Homer, Dostroievski, (poate că mai ales) despre Shakespeare. Nu sînt sigur că ar fi cu totul deplasat dacă aș spune despre această carte că este una de dincolo și de dincoace de placentă.
Deci, să revin încă o dată: să prespunem că vrei să scrii. Că vrei să o faci foarte bine. Scurt spus: după ce îl citești pe McEwan, fie și după ce îi citești doar o singură carte, dacă ești onest, te gîndești serios, cred eu, că nu e bine să te grăbești. Sau, la limită, chiar și că nu e obligatoriu să încerci să scrii dacă simți că nu poți duce, în ceea ce pui în pagină, tensiunea, densitatea, imaginația logică, firească, magia în cele din urmă cu care lucrează Ian McEwan. Altfel spus: ceea ce face, cînd scrie proză, Ian McEwan poate fi intimidat. Ceea ce, mă grăbesc să spun, este, în fond, foarte bine. Pe de altă parte, dacă problema aceasta – scrii sau nu scrii, după ce ai citit McEwan? – devine secundară, bucuria de a citi, fără vreun fel de condiționare în spate, cărți precum Coaja de nucă (dar, repet, și altele ale acestui uriaș scriitor) poate livra satisfacții foarte mari celui care face o asemenea alegere.
Așadar, scrii sau nu scrii după McEwan? Nu e nevoie să răspunzi repede la această întrebare și nici să dai un răspuns afirmativ. Dar poți face altceva – cu mult mai modest, cred că mai firesc și poate că mai cinstit: poți vorbi altora, iar unii vor afla pentru prima dată, alții își vor reaminti, că există scriitori care pot produce, prin literatură, genul acesta de magie. Ceea ce, de altfel, încearcă să facă textul de față – despre Ian McEwan, cu imensă admirație…
