[SMS, 2 PP.]
[12 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W.
[Praga]
12–I–24
12 noaptea
„Tu voce n-ai, ca tot ce e frumos…“ Deja m-am obişnuit cu gîndul că nu o să mai primesc nici măcar o singură scrisoare de la tine, iubirea mea rea. Îţi trimit înfăţişarea mea, pe care am găsit-o întîmplător printre lucrurile mamei (ea mai are una la fel). A fost făcută acum doi ani, în Cambridge of sweet memories , în ajunul unui examen – pentru ca în cazul în care „picam“ să pot găsi un indiciu al pierzaniei, o micuţă trăsătură fatală în imaginea mea. Dar, după cum vezi, sînt mîndru şi lipsit de griji.
Ieri, în sfîrşit, ne-a sosit mobila u.s.w. Se pare că a mers pe o rută ocolită (Hamburg–America–Singapore–Constantinopol) – ceea ce explică întîrzierea. Acum apartamentul nostru s-a înveselit un pic, i.e. întîi a fost doar un scaun în fiecare cameră (mititică!), acum e un întreg regiment, aşa încît casa aminteşte de o cameră unde copiii ţin un spectacol cu lanterne magice. (Rufe umede şi explicaţii lungi pentru fiecare tablou: uram asta cînd eram copil.) Ştii că pe coperta primului număr din „Grani“ numele noastre de familie sînt unul lîngă altul? Un simbol?
Tocmai m-a vizitat Kadaşev-Amfiteatrov şi mi-a vorbit despre tipografii celebre. Ziarul nostru de provincie a tipărit „macaronului“ în loc de „Maica Domnului“. Autorităţile sigur n-ar fi observat, dar ziarul s-a scuzat a doua zi pentru greşeală – şi a fost imediat închis. Iar Nemirovici-Dancenko s-a certat cu „Spolohi“ fiindcă în una dintre povestiri, în cel mai dramatic episod, în loc de „Beppo, înşeuează calul!“ s-a tipărit, confortabil şi modest: „Beppo, eşuează calul!“. Se mai întîmplă…
Au ajuns şi lămpile, aşa că acum ziarul şi mîna care scrie îmi sînt scăldate într-un con de lumină.
Astăzi am avut un accident nefericit: am mers cu mama şi cu Kirill să-l vizităm pe un profesor bolnav. Kirill trăgea sania după el. Cînd am văzut o pantă abruptă şi înaltă, înzăpezită, am hotărît să îi arăt ce înseamnă un săniuş adevărat. M-am întins cu faţa în jos pe sanie, pe el l-am pus să se aşeze pe spatele meu şi mi-am luat avînt. (Între timp se adunaseră o grămadă de gură-cască.) Pe la jumătatea coborîrii, ceva a trosnit – şi imediat m-am pomenit zburînd la vale fără sanie şi fără Kirill, într-un vîrtej de nea. S-a dovedit că una dintre tălpi cedase, pocnise (m-am îngrăşat mult de cînd sînt aici). Au urmat cîteva ore de plîns şi reproşuri. Şi uite ce zice Morn, luîndu-şi adio de la Midia:
…Vei pleca; vom uita unul de altul;
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte, într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem…
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.
…nu diferită de a ta (te-ai supărat?). Draga mea, astăzi te iubesc aşa de dulce, cu atîta bucurie – habar nu ai cum…
Te-am visat azi-noapte – se făcea că eu cîntam la pian, iar tu dădeai paginile pentru mine…
V.
______________________
[SMS, 1 P.]
[data poştei 14 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W.
[Praga]
Data – neinteresantă.
Adresa: aceeaşi, „svoronosti“.
Nu ţi se pare cumva… unilaterală corespondenţa noastră? Sînt aşa de supărat pe tine, încît am început scrisoarea asta fără o formulă de salut. La început hotărîsem să îţi trimit doar o foaie de hîrtie goală, cu un mic semn de întrebare în mijloc, însă apoi n-am mai avut chef să irosesc timbrul. Serios, de ce nu îmi scrii? Asta e a cincea scrisoare a mea, dar eu n-am primit decît una de la tine. Sau poate eşti bolnavă? Sau iarăşi sînt „colţuri ascuţite“? Sau, în fine, te porţi aşa intenţionat, ca să te uit? Azi sînt un scriitor surprinzător de slab.
Trebuie să-mi amîn întoarcerea la Berlin pentru un termen nedefinit, din cauza lentorii infinite cu care lucrez. Uneori, după o zi întreagă de chinuri creatoare, reuşesc să scriu doar două sau trei versuri. Am tăiat din scena a doua povestea lui Kliian şi tot ce avea legătură cu ea. Acum mă zbat în apele murdare ale scenei a şasea. Obosesc aşa de tare, încît îmi simt capul ca o popicărie – şi nu pot adormi mai devreme de cinci sau şase dimineaţa. În scenele de început sînt mii de rescrieri, ştersături şi adăugiri. Şi în cele din urmă o să fiu recompensat cu sarcasmul obişnuit: „…nu lipsit de talent poetic, însă trebuie să recunoaştem…“ şi tot aşa. Şi, pe deasupra, tu – păstrînd tăcerea…
Nu – nici gînd! O să arăt ce pot, de se vor înfiora zeii, ferindu-se cu coatele… Ori îmi va crăpa mie capul, ori lumea – ori una, ori alta. Ieri am mîncat gîscă. Vremea e geroasă: dîre drepte de fum roz şi aerul are gust de merişor glasat.
Se apropie data de şaptesprezece, dar pe ce stradă din Berlin o să aterizez în ziua aceea, unde voi locui – nu ştiu. Tatarinov nu-mi scrie, boss-ul meu nu-mi scrie, Drozdov nu-mi scrie, tu nu-mi scrii… Eu sînt singurul care scrie – şi nu-s bun la asta.
Dă-mi voie să repet că e foarte neîndestulător ceea ce vine de la tine. Dar dacă nu mă iubeşti, spune-mi-o franc. Sinceritatea mai presus de orice! Totuşi: eşti fericirea mea.
V.
______________________
[SMS, 2 PP.]
[16 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W.
[Praga]
16–I–24
Mulţumesc, iubirea mea, pentru cele două scrisori uimitoare ale tale. Uite un aforism stupid pe care l-am născocit: mintea scrie cu un stilou, iar inima cu un creion.
Fericirea mea, nu o să pot veni nici pe 17. În afară de tragedie, mai există un alt motiv, secundar – care, din păcate, e mai important decît primul. Chestia e, ca să fiu direct, că aştept bani de la Berlin (pentru traducerile acelea). Au promis că mi-i trimit pe 7 – au trecut zece zile şi tot mai aştept. De îndată ce îi primesc, plec în aceeaşi zi – iar asta poate fi chiar mîine. Mai aveam cîţiva, dar ieri a trebuit să-i irosesc pe toţi pe nevoile casei; deocamdată e periculos să risc, venind la Berlin cu cinci mărci. Cît despre tragedie, de la o zi la alta o să ajungă într-un punct unde o voi putea încheia cînd doresc. Sînt aşa de iritat de toate astea, încît abia îţi pot scrie.
Dacă l-aş întîlni pe trogloditul ăla zdrenţăros căruia i-a dat prima dată prin cap să-l abordeze pe vecinul din peştera alăturată ca să-i ofere o piele de căprioară pentru un pumn de pietre preţioase, i-aş smulge cu plăcere capul. Dulcea mea iubire, bucuria mea, ce întorsătură! Nu m-am întors dintr-un motiv stupid, iar acum s-a ivit altul, şi mai stupid, aproape ca un pretext. Acum nu sînt îngrijorat decît din cauza ta; nu-mi mai trebuie nici un Morn. Ei, anul ăsta nou a pornit-o cam cu hurducături.
Îmi pare rău că îţi scriu prostii. Am creierii despletiţi – le-au căzut acele de păr: aşa cum există oameni cu capul descoperit, eu sînt cumva cu creierii descoperiţi… Înţelegi?
O să mai aştept două sau trei zile şi apoi pornesc pe jos spre Berlin. Cînd iese soarele, eşti pufoasă. Tot nu ştiu ce-o să-ţi fac cînd o să vin. Dar n-o să-mi schimb părerea în privinţa acelor înţelepţi! I-am citit pe Nilus şi pe Krasnov – c’est tout dire. Ştii, de pildă, că masonii au pus la cale cutremurul din Japonia? Te iubesc, sincer, mai mult decît soarele.
V.
______________________
[SMS, 2 PP.]
[17 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin, W.
[Praga]
17–I–24
Iubirea mea, mă întorc miercuri, pe 23. E definitiv. Anunţul meu a apărut deja în Rul. Numele meu e tipărit cu litere aşa de groase, încît pentru o clipă am crezut că e un anunţ de deces. Dacă se întîmplă să auzi de o cameră cu pensiune, care să nu coste mai mult de un dolar pe zi (dar preferabil 3 mărci), informează-l pe acest domn N. personal. Ştii, sînt aşa de obişnuit de-acum cu pseudonimul meu, încît mi se pare ciudat să-mi văd numele adevărat.
Azi e ger şi soare, iar din cauza asta zăpada de pe acoperişuri arată ca un strat de guaşă purpuriu; fiecare firişor de fum se distinge clar în văzduh. Mai am o scenă şi jumătate pînă la sfîrşitul blestematei mele tragedii: am să încerc să o public în Berlin. Ştii, acum două zile, bietul nostru Iakobson s-a aruncat în Spree vrînd, asemenea lui Sadko, să dea un mic concert pentru sirene. Din fericire, scufundarea unui brav „tinerel“ a întrerupt acest tur subacvatic; l-a tras afară pe compozitor, cu partitura sub braţ. Lukaş îmi scrie că bietul individ are o răceală cumplită, dar în general s-a întremat foarte bine. Asta e.
Nu m-am gîndit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai… pe pămînt (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atîta puf acolo – al serafimilor – încît, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, pînă şi îngerii fumează – în mînecă. Dar cînd trece arhanghelul, îşi aruncă ţigările: asta sînt stelele căzătoare). O să vii pe la mine o dată pe lună, la ceai. Cînd o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sînt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cîntec despre eşec“, după care au izbucnit amîndouă în lacrimi. Te iubesc.
Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary“. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).
Într-un fel, astăzi mi se pare că tu şi cu mine vom fi în curînd foarte fericiţi. „Panglica stacojie a zorilor o voi încolăci în jurul taliei tale“ (sau cam aşa ceva) – deşi nu este foarte la modă, iubirea mea.
Acum mă aşez iar să Morn. Doamne, ce mult vreau să-ţi citesc tragedia… Te iubesc cu furie şi nesfîrşit: scrisul tău de mînă, ca şi pasul tău, vocea ta, culoarea unor zori precauţi. Sărutări, pe ochii tăi – şi mai departe, de-a lungul benzii negre. Te iubesc.
V.
______________________
[SMS, 3 PP.]
[24 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W.
[Praga]
24–I–24
Draga mea iubire,
Sosesc în Berlin la cinci după-amiază, duminică, pe 27, la gara Anhalter. Motivul întîrzierii mele au fost banii. În plus, mama s-a îmbolnăvit şi m-a prins şi pe mine o răceală urîtă, cînd am traversat Moldova pe o gheaţă care se topea. Răceala mea e pe terminate, iar mama e şi ea mai bine, aşa că acum nimic nu mă poate împiedica să ajung duminică. Mi se pare mie, fericirea mea, că eşti supărată pe mine din cauza încetinelii mele? Dar dacă ai şti cîte fleacuri mă înghesuie, cît de mulţi spini stupizi la tot pasul… Familia mea trebuie să se mute din apartamentul ăsta în altul – şi, din nou, stoluri de frustrări pe umerii mei – şi conversaţii sumbre. Un singur lucru mă face fericit: poimîine Morn se va împuşca: mai am vreo cincizeci sau şaizeci de versuri din ultima scenă – a opta. Desigur, va trebui să şlefuiesc şi să lustruiesc toată treaba, dar esenţialul va fi gata.
Cît despre pantomima noastră, o anume Asta Nielsen şi-a exprimat admiraţia – dar cere nişte schimbări în primul act. Cealaltă pantomimă a noastră, „Apa vie“, va fi montată în cîteva zile la „Sineaia ptiţa“.
Sînt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua stăruie gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu aş fi făcut o asemenea mişcare, să vorbesc în limba florilor.
Dar sînt obosit. Cînd aveam şaptesprezece ani, scriam în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luîndu-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezînd că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să reflectez. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor tainică se naşte scînteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrînd cîte şaptesprezece ore în şir, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), ceea ce este în sine un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crîngul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunînd cuvinte întîmplătoare pentru a exprima un gînd întîmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „licăr“ şi „transparent“, şi o tendinţă ciudată de a rima „raze“ şi „flori“, deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai tîrziu – chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, cînd mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau mai mult cu un cuvînt pe care l-am ales cu dragoste. De pildă, de curînd am avut un mic episod cu cuvîntul „uragan“ – poate că ai observat…
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este the only thing that matters în viaţă. Sînt gata să îndur tortura chinezească pentru a găsi un singur epitet – iar în ştiinţă, în religie, ceea ce mă stîrneşte şi mă captivează este numai culoarea, numai bărbatul cu favoriţi şi joben, coborînd – pe o frînghie – coşul primei locomotive amuzante ce trece pe sub pod şi trage după ea vagonaşele pline de exclamaţiile doamnelor, mişcările umbreluţelor de soare colorate, foşnetul şi scîrţîitul crinolinelor. Sau, în domeniul religiei, umbrele şi luminile roşii alunecînd peste sprîncenele împreunate, mîinile robuste şi tremurînde ale lui Petru, care se încălzeşte lîngă foc în zorii reci, cînd al doilea cîntec al cocoşilor se aude ba mai aproape, ba mai departe… – şi bate un vînt uşor, şi chiparoşii se apleacă în silă…
Astăzi m-am uitat peste un plan uriaş, pe pînză, al moşiei mele (din fericire, a rămas printre celelalte documente) şi m-am plimbat pe aleile acesteia în gînd, iar acum am senzaţia că am fost într-adevăr acasă. Trebuie să fie nămeţi în perioada asta pe-acolo, ramuri cu mitene albe şi sunete extrem de clare de dincolo de rîu – cineva taie lemne… Iar azi în ziare am citit că a murit Lenin.
Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cîntecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întîmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era ceva cu un şapte, dar în afară de asta?… Şi de asta va trebui, cînd ajung la Berlin, să îţi scriu – însă de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici am dus o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A… serios?“).
Pe curînd, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sînt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură… Dar te iubesc.
