Întâmplarea face ca, în ultima perioadă, să mă fi aflat intens, cumva predestinat, în preajma cărților unui cărturar de cursă lungă, căruia-i displac totalmente onorurile, trâmbițele și surlele, florile adunate-n buchet, la ceas de sărbătoare. E vorba de concitadinul Șerban Foarță. Poetul și traducătorul. Pe birou se află, una lângă alta, o traducere din 2010, publicată la Editura ART, din romanul lipogramatic, oulipian, Dispariția, al scriitorului francez Georges Perec, și o proaspătă, inedită și preafrumoasă tălmăcire din poeți medievali și prerenascentiști francezi, apărută-n 2016, la Editura Universității de Vest din Timișoara. Una sare-n ochi prin coloritul în roșu strident al coperții, prin titlul invizibil, în primă instanță, cealaltă se remarcă, se predă cititorului, discret, prin coperta diafană-n pastel, prin titlul Un ev enorm și delicat, șocant, de n-ar fi atât de în ton cu bunele maniere ale stilisticiitextelor lui Șerban Foarță, cu fabuloasa-i fire. O răsfoiesc pe ultima, nu mă poate lăsa indiferentă calitatea tehnoredactării, grija maniacală, aproape, pentru detaliul în stare a trece dincolo de firescul gest, al lecturii unui volum de poezie, fie el și antologic, în felurite game, când calde, când reci. Un ev enorm și delicat. Ideea de gingășie, delicatețe, frumusețe, transpare, parcă, din toți porii cărții, din ecranul gălbui al fiecărei pagini, din colofon, din glosarul ca un colac de salvare, mic edificiu al descoperirii unor savori semantice. Dulceața vorbelor, traversând secole, se extrage fin din suavitățile traducerii acompaniate,-n surdină, întotdeauna, aș puncta, de-un instrument perfect muzical. Și acordurile se fac, se desfac, ritmurile bat în cuvinte ca-ntr-o inimă, la fel, diferit, însoțind nervurile unei scrieri vechi, cu tainice rezonanțe în prezentul abstract. Există cărți care ne plac de la prima, fulguranta, neverosimila atingere. Cărți care insuflă cititorului o neașteptată stare deurcuș spiritual, de popas binevenit în lumea imponderabilelor sensuri ale cuvintelor strânse-n chingile altor cuvinte.
Filigranate obiecte de artă, poemele tălmăcite de Șerban Foarță, multe aparținând unor autori obscuri, puțin cunoscuți, ai literaturii franceze medievale sau prerenascentiste, fac transferul, prin forța traducerii, între două limbi romanice, dintre care una, franceza, va fi deținut supremația secole la rând, inspirând poeți și prozatori, împingând cultura înspre fertile spații de exprimare și reinventare. Poezie franceză care-și află corespondent în acordurile firave, alintat-imature, în căutare de formule și noime, alepreromantismului românesc. Interesant este finalmente ceea ce reușește să scoată la suprafață Șerban Foarță, prin traducere, din aceste versuri cu miez, adesea, prea puțin comestibil, din perspectiva cititorului actual de poezie. Interesează, mai mult decât planșeta textului integral,țeserea, împungerea pânzei cu ac ultrafin, broderiile, colțurile-n zigzag, menținerea, cu efort creator, în forme fixe. Cel puțin, eu astfel m-am lăsat condusă,prin labirintul trubaduresc, de firul Ariadnei. M-am lăsat năucită de câte-un vers, am sărit sprințar la alt poem, la alt autor, ca-ntr-un montagnerusse, și am rămas, la ceas târziu, în noapte, cu gustul acela nemaiîntâlnit, de fruct preacopt, pe care doar literatura, la răstimpuri, ni-l mai procură, în tonuri cu dichis recuperate.Senzație de întoarcere în timp, când în sertare, cu bucurie maximă,iarna, dădeam peste vreo fotografie cu margini zimțate, peste vreo batistă dantelată, scăldată-n tandru miros de levănțică.
Cartea se deschide cu, în loc de prefață, un sonet scris de Paul Verlaine. De aici va fi fost extras și titlul, din versul secund al poemului: ”Nu. Galicană era ne-a fost, și jansenistă!/ Spre Evul cel de Mijloc, enorm și delicat,/ Să navigăm, biet suflet, de ce nu ne e dat,/ Departe de un spirit carnal și-o carne tristă.”
Cuvintele sunt întoarse cu fața spre un trecut literar căptușit cu inconsecvențe, cu duioase ori amare interogații, văicăreli, ce, vai, ne mai încearcă și azi, nu se sfiesc să coboare-ntr-o fază intermediară, glisantă a limbii, ca, mai apoi, orchestrat, să urce-n straturile unei altefortificații lingvistice, în aerul unei supralimbi. Limba poetică în care totul e posibil.
Glosarul de termeni și de nume proprii, întins pe mai bine de treizeci de pagini, însoțește cu fast și rigurozitate, periplul caligrafului-poet. O carte elitistă, ca o punte între lumi. Stilistica acestui tip de traducere e deja o marcă înregistrată. Foarță are un stil inconfundabil, în care temerarii, dacă se hazardează să intre în joc, sunt nevoiți să plonjeze,adânc, interstițial, cu toate funiile de protecție. Unii, cu bandă pe ochi, pentru a-și activa mai bine celelalte simțuri. Alții, cei tineri, probabil, cu căști în urechi, pentru a crea game noi, subtilități de receptare, la sintetizatorul vieții.
În partea primă, figurează trubadurii, unul după altul înșirați, ca,-n ring, luptătorii. Seria e deschisă de Guillaume al IX-lea, duce de Aquitania, care se autodescrie astfel: ”Am fost oștean și trubadur, –/ Să fiu ce-am fost, nu mai îndur/ Și, astăzi, întru Domnul, jur/ Și mândru port să-mi schimb, și trai.”Tot el, la altă pagină, într-un text fără titlu: ”Despre nimic scriu, dinadins, –/ Nu despre mine sau alt ins,/ Nici despre juni și-amor nestins;/ Scriu versu-așa/ Cum l-am visat, de somn învins,/ Călare,-n șa.”
În alt poem, o ritornelă, Richard Inimă-de-Leu, marele captiv, se confesează grav, în ecou de u final, de litanie: ”E de-nțeles că inima-mi s-a frântu/ În două, căci vasalii-mi iau pământu./ De și-ar aduce-aminte legământu/ Ce l-am făcut, chezaș fiind Preasfântu,/ Și cetluit cu ceară – jurământu,/ Eu, astăzi, n-aș mai fi captiv.”
Balade, ritornele, sonete, rondeluri, poezii mult cultivate în vremea pe care Șerban Foarță o readuce în actualitatea receptării. Bertran de Born, Charles d’ Orléans, Colin Muset, Jean Molinet, Guillaume Flamant, Philippe de Thaon, Rutebeuf, François Villon, Clément Marot. Philippe de Beaumanoir intră-n scenă cu 11 (unsprezece)Fatrazii. Explicația termenului fatraziee dată de autor în glosar, ca pentru a calma cârcotașele guri. E cu trimitere directă la etimon (<fatrasie<fatras ”claie peste grămadă; talmeș-balmeș”), la stilul avangardist, de facturăoulipiană. Funcționează ca îndemn în a investiga ordinea semantică, Sensul, la nivelul unei (aparente) dezordini formale. Reglează sau ar putea calibra distanțele, disonanțele, dintre feluritele tipuri de scriitură.
Foarță recuperează, prin inepuizabilele resursele ale limbii române,și valorifică la maximum, prin știința calamburului și tehnici traductive atipice, farmecul unor poeți francezi a căror creație trăiește încă, mută, sub lespedea istoriei. Scoate în exergă, resuscită magistral, acel suflu pierdut, acel indicibil crez propriu poeziei de pretutindeni și dintotdeauna. Își trece bagheta magică peste creștetul sonorităților și descoperă, cu eleganță nedisimulată, ceea ce secole de istorie și teorie literară n-au reușit să facă. Dezgroapă o felie de istorie a poeziei franceze prin arta traducerii, prin genuinul simț al limbii.
Pierre Gringore, prin Strigarea Prințului proștilor, amintește de renascentistul Erasmus din Rotterdam, cu Elogiul nebuniei, celebra sa lucrare,acel vizionar ”discurs spre lauda prostiei”. Înfiorător de actuală devine ”clasificarea” propusă de poetul francez. Anticipează virulența-n rostire și sarcasmul, tehnica pamfletului, care, peste secole, avea să facă furori. Strofa penultimă, țintuită-ntre paranteze, ca un gând prelungit și dincolo de cuvinte, declanșează paroxisticul efort de reluare și accentuare a vocabulei Proști, scrisă cu majusculă: ”[Proști proști, Proști prostălăi, Proști prostovani,/ Cu,-n gură, câlți, magiun sau bolovani,/ Proști plini de ei și Proști (mai rar!) sfielnici,/ Proști dând în câte-o groapă, Proști plăvani,/ De treabă, arțăgoși, molâi, avani,/ Proști fără nici un chef și Proști chefelnici,/ Flaifușteri, ciocoflenderi, pițifelnici,/ Voi, Proștilor din deal și de la vale,/ Juca-va,-n Marțea Grasă, Prințu-n Hale.]”
În partea a doua, sunt grupate poeme sau fragmente din texte poetice cu trimitere la iubire și natură, prinse-n rame acut vegetale (Romanul Rozei, La mărgărită, Cântecul caprifoiului), versuri despre inimă și neputințele ei, despre licorn, neîmplinire și alte subtile arcușuri ale sentimentului care conjugă, de la începuturile lumii, femininul cu masculinul. Câteva poezii de amar, îndepărtat și tânguitor amor, specifice literaturii Evului Mediu, se-ntrețes: Thibaud de Champagne, cu Temnița dragostei, Jaufre Rudel, cu Amorul de departe, ori seria de cinci poeme semnate de Charles d’Orléans, proslăvind, printre altele, figuraSfântului Valentin. La finele părții secunde, apare, printre atâția bărbați, și o poetă, Christine de Pisan, rara avis în acea epocă, cu jelania ”Sunt singură”. Sintagma e repetată extenuant, de 24 de ori, pe parcursul poemului, la început de vers. Figura femeii scriitoare, feminismul, lupta pentru emancipare nici nu cătau, la ceasul acela medieval, renascentist, să se ițească de după perdelele grele ale istoriei. Gestul tălmăcitorului savant de a o plasa pe Christine de Pisan alături de penițele virile ale scriiturii veacului de mijloc se înscrie, de bună seamă, în retorica detaliilor hors du commun. Pofta de ludic și nonconformism a lui Șerban Foarță e, și aici, la cote înalte.
În partea a treia, vedete devin însemnele corporalității. Sânul, cosița de păr, urechea, obrazul, sprânceana, privirea, lacrima, gura, ca niște amprente ale materialității de atunci, traversând versuri de amor, budoare, curți, grădini cu boltă, platoșe de oșteni și falduri ale unor rochii de curtezane. Din aceste poeme închinate unor părți ale trupului uman se pot reface portrete,-n filigran, de doamne și domnițe. Femeia iese, orice s-ar zice, învingătoare din această luptă usturătoare cu timpul. Martori – poeziile, de-ar fi să-mi trec privirea, o clipă, peste ele: ”Chip de-alabastru curbiliniu,/ Căruia învățatul Pliniu/ Era a-i face herb;/ Obraz de-a binelea superb,/ Fără un rid și nepătat, –/ Obraz în toate desfătat.” (Eustorg de Beaulieu, Obrazul); ”Privire-ntremătoare, printr-un clipăt,/ A cărnii suferinde, numai țipăt,/ Ce poți întoarce sufletul pribeag/ În propriu-i trup rămas pe-acest meleag.” (Maclou de la Haye, Privirea)
În secțiunea a patra, lectura se, ușor, strânge-n cerc, în preajma unor balade, dintre care semnalăm triada baladescă semnată de François Villon: Baladă a doamnelor din alt veleat, Baladă a domnilor din alt veleat, Baladă în vechi grai frâncesc. Intruziunea pseudogloselor lui Guillaume Appolinaire și Max Jacob, Lou o chema, Arteziană,respectiv Villonelă, creează indubitabil o derută la cititor, o glisare între lumile posibile, o, parcă, evlavioasă tangență, peste timp, între creatori. Sau e doar felul subtil în care tălmăcitorul ne face cu ochiul, printre rânduri?
Înspre finalul volumului, în partea a cincea, cum ar veni, la o citire continuă, nesincopată, traducătorul-poet așază patru texteînchinate Fecioarei Maria(Adam de la Halle, Preasfântă Vergură Marie, François Villon, Baladă, Théodore de Banville, Baladă Maicii Domnului, Rutebeuf, Cele .IX. bucurii ale Maicii Domnului), într-un fel de crescendo al trăirii, un fel de angajare sufletească susținută, fermă, pe calea descoperirii divinului pur. Urcușul e programat. Va avea parte de ritmurile rugăciunii doar cel/ cea care va parcurge umil/ă celelalte trepte zidite-n celuloza fluturândă, poroasă, a fiecărei pagini. Religiosul devine o altă fațetă a evului ”enorm și delicat”, în care se (re)varsă paradisuri demult pierdute.
În a șasea secțiune, în mod inedit, levitează în jurul spațiului alb, ca un fluture în umbra florilor, un singur poem, Cantilena Sfintei Eulalia (adaptare și/ sau stihuire), oarecum stingher, cucernic și trist, în așteptarea altor versuri, de final. Va fi urmat de altul, ce ține loc de colofon. E dimensiunea în care poetul-tălmăcitor își încheie călătoria în solitar, această sublimă cucerire a unor noiteritorii literare, enorm-delicate, a unor poetice, caligrafiate simțiri din vremuri de-altădată: ”– Tălmace, ești așijderi castelanei,/ Ce, făr’ de-a ți se cere ajutor,/ Îl cari cu greu, de-a lungul subteranei/ Noului grai, pe-ntâiul autor,/ Spre-a-l scoate la luminaaltei limbi/ Cu alte irizări și cu alți lumeni…/ Vezi să nu lase urme, cât îl plimbi,/ Pe fila-nzăpezită,-n zori nerumeni.”