Actul de a posti nu e o doar o purificare scoasă din context, nu are nimic de-a face cu filozofia vegană, nici cu vitalitatea trupului și nu e nicidecum o simplă dietă medicală. Practica postului este o spadă care susține sufletul pe drumul renunțării la tot ceea ce nu e lucrul lui Dumnezeu! Fiindcă bunătatea nu se construiește fără sacrificii.
Dacă Isus nu amintește adesea de renunțarea la mâncare, vorbește, în schimb, foarte mult despre păcat, despre iertare, despre schimbarea inimii – indispensabilă pentru a-l putea recunoaște pe Dumnezeu. Vorbim azi extrem de puțin despre Spovadă şi confundăm statutul creștinului cu accesul la o siropoasă îndurare divină, un fel de îngăduinţă de a nu face absolut nimic ca să te schimbi. De aceea, obiceiul postului s-a pierdut și se pierde în Biserică mai ales acolo unde a slăbit practica mărturisirii păcatelor. Or, dacă învierea din propriul păcat nu-ți oferă gustul bunătății și al împăcării cu Dumnezeu și cu aproapele, înseamnă că sacrificiul are încă multe să te învețe.
