Impresionanta expoziţie de la MNAR este mai mult decât o extraordinară operaţiune de excavare arheologică, una ce aduce la lumină un continent uitat de obiecte şi de semne. Ea este ocazia de a pătrunde, imediat şi copleşitor, în spaţiul antropologic al RPR, normat după canonul sovietic. Dincolo de hidoşenia academizantă ce le acordă o nuanţă de intersanjabilitate estetică, tablourile reunite aici recompun un discurs propagandistic al artei ce se doreşte revoluţionară. Revoluţionară în sensul cel mai adânc şi mai direct, acela al transformării prometeice a României, sub dublul semn al utopiei şi al urii de clasă.
Căci realismul socialist este, de la chiar debuturile sale în URSS, o artă nu doar cu tendinţă, ci şi una cu finalitate pedagogică precis asumată. Imaginile sunt inteligibile şi accesibile, asemeni unui poster publicitar. Ele se adresează nu ochiului format estetic, ci sentimentelor pe care trebuie să le trezească. Ca şi arta oficială nazistă, arta realist-socialistă refuză autonomia, în favoarea ambiţiei de a acompania schimbarea la faţă a lumii realizată de statul totalitar. Pictorul şi sculptorul devin parte a frontului de luptă. Comanda de stat are menirea de a înregimenta, de a uniformiza, de a disciplina. Spaţiul de libertate este abolit, deliberat, ereziile formaliste sunt aspru pedepsite.
A judeca estetic aceste obiecte ar însemna să ratezi miza centrală care le-a determinat apariţia. Rigiditatea pompieristică, atât de evidentă, nu anulează în nici un fel scopul lor originar, primordial ideologic. Realismul socialist nu este un curent artistic, ci o cămaşă de forţă ce cuprinde întreaga societate. Temele, iar nu scriitura picturală, contează. Produse de serie, produsele realismului socialist urmează linia PMR cu fidelitate, spre a ilustra această cosmogonie. Dezonorarea artei este dublată de abjecţia etică. Cei care semnează aceste pânze sunt, în termeni direcţi, complici ai unui regim care se serveşte de crima politică ca de un instrument prometeic. Aşa cum cercetările lui Cristian Vasile au probat, complicitatea este una lucrativă, de vreme ce comanditarul plăteşte generos. Ascensiunea artistică este una socială şi financiară.
Ura şi entuziasmul trăiesc, îngemănate, în acest univers de culori. Viitorul curajos al industrializării se naşte prin lichidarea, fizică, a duşmanului de clasă. Arta intervine spre a mobiliza, indicând publicului ţinta resentimentului, demonizând, dezumanizând. Judecata din viaţa reală a chiaburului trece în pictură, încadrând propagandistic exerciţiul inchizitorial. Celebra pânză a Griviţei este nu doar un memento, ci şi un reper al luptei de clasă: cei de astăzi trebuie să nimicească stăpânii de ieri. Mila nu face parte din canonul etic al comunistului.
Arta portretului oficial, închinat lui Stalin şi stalinilor locali, este imaginea caricaturală a abordării aulice din trecut. Stalin al lui Eugen Popa este Generalissimul flancat de conturul din turtă- dulce al Moscovei, în vreme ce Gheorghiu- Dej priveşte, atent, planul de electrificare. Bibliotecile ornate de cărţile sovietice sunt, pentru aceşti demoni mărunţi, semnele înţelepciunii marxist-leniniste. Lecţia orwelliană a eliminării prin uitare se aplică în RPR: portretele lui Vasile Luca sau Ana Pauker dispar, o dată cu gloria celor pictaţi.
Expoziţia de la MNAR este ocazia de a reflecta la potenţialul de abjecţie etică şi estetică al unui timp istoric. Moştenirea sa se va prelungi în anii stalinismului naţional, atunci când un nou academism se va înstăpâni, sub semnul unui alt secretar general. În locul avangardei, suspecte ideologic, comunismul a instituit această ordine de plumb a cazarmei şi monocromiei. Aceasta a fost arta sa revoluţionară.
Impresionant de adevarat, in antiteza tematica perfecta cu prrecedentul articol despre soarta tragica a poetului Constant Tonegaru, poettul asasinat odata cu instalarea regimului politic de exterminare a tuturor manifestarilor vietii normale, si inlocuirea lor cu aberatiile ideologice criminale ale caror consecinte le resimtim si astazi. Este suficient sa vedem zilnic Casa Poporului, fara sa ne amintim ca pe aceleasi locuri se derula eterna si minunata „Noapte furtunoasa”, ba mai mult am organizat curse de masini formula nu stiu care, peste casele, curtile si gradinile secolului XlX, laudandu-ne ca „noi si Monte Carlo avem circuit stadal”, ca sa ne dam seama ca ceea ce se petrece in cosmarul arhitectonic este in consonanta cu cosmarul cotidian! Cu multumiri pentru subiect, Dusan Crstici