Sala de aşteptare

Spital. Parter. Sală de așteptare. Vreo zece persoane. Se lasă o liniște grea. Priviri în gol. Respirații întretăiate. Curent. Zgomot ciudat. Fire de praf în podea. Halate albe. Fiecare cu suferinţa lui. Muţi şi surzi. Găleată cu mop și apă murdară.Miros intens de varză murată, clor, ser fiziologic, antibiotice, transpiraţie. Toate se învălmăşesc, ameţitor. Caruselul din care puţini se salvează. Mă așez pe bancheta vișinie. E rece. Lângă mine, o femeie uscățivă, îmbrăcată-n negru din cap până-n picioare, cu pareză pe partea stângă, caută de zor într-o plasă cu mânerul șubrezit. Împrăștie conținutul pe jos. Portmoneu, fișe medicale, rețete, buletin, un măr pe jumătate stricat, o legătură de pătrunjel, plicuri cu cafea solubilă, şampon, săpunuri, o unghieră. Oftează. ”Fiul meu de 43 de ani a murit anul trecut, înjunghiatde un țigan. În parcare.Nu-mi găsesc liniștea de atunci. S-a-ncurcat cu o țigancă și ăsta i-a fost sfârșitul. L-am sfătuit să o părăsească. Nu m-a ascultat. Să vă arăt ce i-a făcut, îl am pe telefonul mobil. L-am fotografiat, sărăcuțul. Apare și-n ziar, l-au dat pe post, dimineața, seara, la știri. Soțul meu a înregistratemisiunea.După aia, s-a așezat pe pat, a băut o bere și, discret, a murit. Toată țara a văzut cum l-a mutilat pe băiatul meu. Să vă arăt. Telefonul e nou, adus din străinătate, imaginea e clară.” Mă apucă puternic de mână. Refuz să privesc. Probabil sunt imagini înfricoșătoare. Gura i se schimonosește, își ține fața-n palme. Adună, de pe jos, obiectele. Unul câte unul. O întreb dacă o doare. ”Nu, nu mă doare, dar ochiul se înroșește, de parcă aș avea nisip în el.” Asistenta apare brusc în ușa cabinetului. Îl strigă pe următorul. Panică. Voci ridicate. Îmbrânceli. În sfârșit, intru. Doctorița mă privește fix. Poartă brățări pe ambele brațe. Multe, colorate, zornăitoare. Cercei din același material. Rotunzi.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *