Nu sunt mulţi publiciştii de la noi ale căror texte despre ce a fost după 1989 să treacă, lejer, proba timpului. Cauzele pentru care avem această stare de fapt(e) sînt numeroase şi ele pot face obiectul unui eseu distinct.
Publicistica politică a lui Horia-Roman Patapievici – recent, la plăcută şi folositoare relectură, mi-am întărit convingerea oricum solidă că aşa stau lucrurile! – este din specia minoritară, a acelei „literaturi” care dă sens şi care provoacă fertil şi acum, la mulţi ani după ce a fost publicată.
Am recitit, de curînd, „Politice”-le; ediţia definitivă, Humanitas, 2008. Aici este inclus, alături de alte texte memorabile, şi eseul despre „comunismul american” şi despre – o secţiune reprezentativă a acestui text se cheamă chiar aşa – „programul corectitudinii police”. O nouă lectură a acestui text – nu pretinde un efort foarte mare, nu are nici 10 pagini de carte – este chiar indicată acum, cînd ravagiile pe care le-a făcut deja această formă de neocomunism, activă şi agresivă, se văd în toată oroarea lor.
E un text publicat în premieră acum 22 de ani în revista „22” (mai precis, în numărul 33/236 din 17-23 august 1994, pag.11). Parţial confesiv, analitic, scris pe un ton tăios şi îngrijorat, eseul este construit în jurul ideii – atunci, pentru mulţi oameni, mai greu de observat, astăzi (dacă există voinţă şi bun simţ), tot mai simplu de băgat de seamă – că PC, ideologia corectitudinii politice este subîntinsă de o „manie persecutorie preventivă” şi de o „vocaţie de a se impune prin terorism intelectual şi agresiune instituţională”.
Să reflectăm:
„Aşa cum orice organism viu conţine în mod natural germenii cancerului, tot aşa şi orice societate secretă continuu agenţii propriei distrugeri. Între aceşti agenţi patogeni, ispita comunismului (sau a nazismului: pentru mine e acelaşi lucru) este latentă în orice societate. Întocmai cum sufletele sunt ispitite de Nefârtat, la fel sunt societăţile ispitite de recuzita magică a comunismului: adică de visul egalizării cu orice preţ a societăţii (care la români e cunoscut sub forma zicalei „să moară şi capra vecinului”), de mitul rezolvării definitive a conflictelor sociale (la nazişti – rasiale) prin magia violenţei fizice, de ideea că bunăstarea materială e o stare naturală, în vederea căreia nu trebuie decât să planifici, şi aşa mai departe. Fireşte că aceste idei au căutat să macine şi măruntaiele societăţii americane, care s-a dovedit până acum cea mai rezistentă la elecubraţiile de acest tip. Dar numai până când de curând: agentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalităţii americane, şi anume în straiele luptei împotrivat tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minorităţilor; s-a deghizat, adică, în corectitudine politică.”
&
“Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american. Ea combină perfect tradiţia atenţiei faţă de cuvânt a filosofiei analitice americane cu rasismul egalităţii, care e forma cea mai condensată în care comunismul se poate manifesta. Stilul inevitabil al corectitudinii politice este dictatura furios-resentimentară a minorităţii decretate progresiste, prin procedeele, azi legitimate, ale aberaţiei numite discriminare pozitivă.”
Desigur, ideile pe care Horia-Roman Patapievici le punctează în acest scurt eseu (şase pagini şi jumătate de carte – pentru amatorii de statistici; dar 6 pagini şi jumătate dense!) sînt pe larg, spectaculos şi judicios dezvoltate în „Omul recent”, una dintre marile cărţi ale culturii române din ultimul sfert de secol. Pentru cineva care nu a ajuns încă la „Omul recent” (deşi, în ce mă priveşte, consider că ratarea unei asemenea lecturi echivalează cu o foarte mare pierdere), eseul despre „comunismul american” poate fi un bun început.
Şi pentru că am mare încredere în oameni, sînt de părere că o lectură – acum, poate, cu alţi ochi – a „Omului recent” sau fie şi numai o revizitare a micului eseu despre „comunismul american” & „corectitudinea politică” nu poate strica nici acelora pentru care Horia-Roman Patapievici a fost, la data publicării „Omului recent”, vinovat de a fi avut dreptate prea devreme.
O opinie . O lucrare atit de bogata in continut si sugestii , nu lipsita de paradoxuri , e greu de analizat sau sistematizat . In linii foarte mari totusi , dl. Patapievici incearca o armonizare a modernitatii si , sa zicem , ¨traditiei¨ , respingind , pe buna dreptate , pozitiile extreme , numite de d-sa ¨post-modernism¨ ( un hiper-modernism de fapt ) si ¨traditionalism¨ ( un curent destul de vag , de factura romantica ) . Am putea ghici in aceasta ¨impacare¨ o ecuatie dialectica . Omul modern , inevitabil modern prin situarea sa de fapt , poate alege valorile traditionale , perene , dar ca ¨modernitatea¨ le-ar putea asimila e foarte indoielnic , de vreme ce se fundeaza tocmai pe negatia acestora . Sa luam insa o singura chestiune , aceea a raporturilor dintre puterea seculara si aceea religioasa ; in mai multe interventii dl Patapievici sustine ca aceasta separatie a spiritualului de secular ar fi marele merit al Crestinismului , spre deosebire de alte culturi religioase , care le-ar confunda ( Islamul , de pilda) . Or , in Evul mediu aceasta separatie avea un sens exact opus fata de acela care s-a impus in modernitate : era in sens mai precis o diferentiere si , tocmai de aceea , o uniune a ¨puterilor¨ ( ¨ precum sufletul si trupul ¨ , se spunea ) , o comuniune , inaltul cler intervenind obisnuit , de pe pozitii religioase , in chestiunile politice , statul era hotarit ¨crestin¨ iar laicitatea avea un sens destul de diferit ; ceva de neconceput azi . Separatia moderna este insa doar secularizare ( cu reducerea religiei la o problema ¨privata¨ , unde se pot recunoaste influentele Reformei ) si a face din aceasta gloria culturii crestine e cam mult .Este o asimilatie ¨formala¨ , pe baza unor aparente . Este adevarat ca modernitatea care a ajuns sa se impuna , capitalista si liberala ( exista si un modernism reactionar ! ) , are radacini religioase , protestante ( mai precis , puritane ) , dar aceste ramuri excentrice , sectare si milenariste sint foarte departe de a constitui ¨Crestinismul ¨ . Dincolo insa de astfel de ambiguitati ( inevitabile , poate ) contributiile dlui Patapievici sint foarte valoroase .